Tropa-Trop... la plimbare

Cautarea tarii in care m-am nascut

2011-08-13T11:58:00.000-07:00

Mă gândesc că, de cele mai multe ori, judecăm fără măcar să NE cunoaștem ca națiune. Nu știm care este adevărata Românie. Este România din munţi, unde tanti Maria se urcă şi coboară cu oile sau România familiei din Polovragi care ne-a găzduit câteva nopți acasă și la plecare ne-a dat borcane cu dulceață? E poate România oamenilor din Deltă – a bătrânei care credea că puterea de a face bine celor din jur se întoarce mereu la tine în casă, a pescarului hâtru sau a băiatului care ne-a plimbat cu barca? A bărbatului, funcționar la primărie îngrijorat pentru soarta mea când făceam autostopul pe lângă Comănești? A lui Andu care ne-a luat la cățărat pe stâncă? România de bun-simț, a oamenilor care nu trebuie să dovedească nimic și sunt ei înșiși, la locul lor. Luăm realitățile cele mai apropiate nouă – țiganii care locuiesc vizavi, se plimbă cu Audi și incendiază între blocuri mașini pe care tu nu ți le-ai permite vreodată, spiritul competitiv de București, mizeria unui oraș mare - și judecăm după el o întreagă țară. În final, ajung la parerea Deliei http://medicaacademica.ro/2011/07/07/virgula-care-este-2/, suntem un mozaic. Cu bune și rele - și deocamdată nu suntem siguri ce să credem despre noi. Imaginile negative vând bine la televizor și așa ne trezim înfricoșați că trăim într-o țară de criminali și violatori deși poate nimeni nu ne-a furat vreodată ceva din portofel (e drept, când am poposit anul acesta la mânăstirea Polovragi, Poliția tocmai adusese un bărbat care părea să fi furat cutia milei…). De multe ori vedem retragerea din București ca pe o îngropare, ca pe un regres profesional, dar așa să fie? Aș vrea să fac o călătorie prin România pe bicicletă, cu cortul (din păcate, vara e pe sfârșite), o călătorie de cercetare, să încerc să îmi dau seama care e adevărata Românie și să scriu. Pentru că ceva ne împiedică să vedem România ca pe o țară frumoasă (chiar dacă o spunem, e ca un fel de clișeu). Pot fi prejudecățile? Suspiciunea față de oameni? Condițiile materiale? Poate fi faptul că petrecem prea mult timp la televizor?

foto - lucrare pe care am pictat-o in cadrul Simpozionului de Pictura Retezat, organizat de Universitatea de Arta din Iasi si compania Remedia

Tanti Maria

2011-08-13T11:04:00.000-07:00

Singură, la zece dimineața cu lacul. Printr-o vale, urcă turmele de oi. Munții se rotesc în jur și de pe creastă coboară ceața. Am căutat aproape oră traseul, sărind din bolovan în bolovan, pe o pistă falsă – probabil un traseu mai vechi, șters, care nu fusese refăcut.
„Nu cumva dumneavoastră erați ieri la Galeș?” „Ba da”. „Mă miram eu, chiar îi spuneam soțului că de mult n-am mai văzut pe cineva așa de dimineață”, spune tanti Maria pe care am luat-o în mașină la plecare din Cârnic până în Nucșoara. A stat două săptămâni cu soțul sus la turmă – ea la oi și soțul la berbeci. „ Sunt separați că acu intră berbecii în oi și nu ne convine că fată iarna și numai câte unu-doi, trebuie să stai după ele… Așa, îi alegem și îi băgăm mai încolo, prin septembrie”. Au 200 de oi, adunate de la tot satul și le duc sus, pe Valea Rea. Îi spun că nu mi-e atât de teamă de urs, cât de câinii de la stână și mă liniștește că dacă strigă la ei, nu-mi fac nimic. „Mai vine ursul, ia câte o oaie, dar cel mai rău e când intră lupul. Lupul dacă îl lași, îți omoară toate oile, chiar dacă nu poate să le mănânce. Ursul ia oaia și se duce. O dată, m-a prins lupul fără câini. A simțit că nu sunt câinii și nici nu s-a clintit de acolo. Luasem un țol în mână și așa făceam de sus până jos doar-doar o pleca. Soțul nici nu m-a crezut. Cum să steie lupul acolo să nu plece?” Mă lămurește că lupul și ursul fug dacă văd om pe cărare și că nu atacă decât dacă îl prindem „cum zicem noi, pe hoit, când o vânat ceva și mănâncă”. Tanti Maria crește vaci și bivoli și ne-a lăsat numărul de telefon, dacă ne mai întoarcem să venim în vizită, să ne dea brânză de bivoliță.

...din basme

2011-08-13T10:47:00.000-07:00

Cele câteva zile cu soare promise de meteorologi nu-mi dau pace și pornesc într-o dimineață, foarte devreme, cu ținta -Vârful Peleaga. Întrebându-mă dacă voi avea sau nu ocazia să sorb cafeaua cu ursul, trec prin păduri netulburate în ora mea favorită a dimineții - șapte… când soarele e încă fraged și liniștea încă neridicată, căzută ca o perdea de ceață. Tăul dintre Brazi e un lac-oglindă din basme (foto). Obișnuit atât de mult cu realitatea artificială și cu televizorul, îți vine să spui că e ireal, că așa ceva vezi doar la televizor. E nevoie uneori să te surprinzi așa, în off-side, ca să îți reamintești că televizorul copiază natura reală, că imaginea lui e un fals care nu poate substitui mirarea ta, revelația că locurile din basme chiar există.
Retezatul e probabil locul din care au alunecat spre vale și spre civilizație poveștile munții care se băteau cap în cap, din care curgea apa vie a cascadelor, Valea Plângerii, pe lângă care am trecut înspre Peleaga – atât de vie, atât de stearpă încât, prin ceață, părea că se aud tânguieli dinspre mormanele de bolovani prăbușiți. Puteau fi o cetate, o civilizație, morminte sub picioarele feciorului de împărat întors din rătăciri, fără să fi găsit tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte.
Când mergi singur pe munte e o experiență diferită față de drumeția în grup. În tăcere, pare că intri cu totul în munte, pare că îl înțelegi, dar și că devii conștient de tine – de partea de dumnezeire din tine și din el, de locul tău real în lume. Atunci când știi că depinzi mai puțin de acțiunea de voință din fiecare pas al tău și mai mult de șansa de a-l face corect, când ești ca o gâză încercând să urce o namilă nemuritoare. Ești însingurat, așa cum erau primii oameni, la cheremul ploii, ceții, vântului. Aici, unde nu stăpânești nimic – nu ai nici lift care să te urce, nici casă în care să te adăpostești, nici robinet de apă, nici aragaz pentru mâncare. Ești mai aproape de tine ca oricând, eliberat de toate appendix-urile care te-au făcut om modern și ți-au dat o putere iluzorie, artificială. Te vezi din perspectiva naturii – o clipa, o rostogolire de piatră.

Andu, Andrei, Elena Udrea și skiatul pe Valea Jiului

2011-08-13T10:45:00.000-07:00

Zece zile de stat în Retezat, pe malul Lacului Bucura, zece zile jos, în oraș. Vara salvamont, iarna lecții de schi la Straja. „Eu sunt miner, de meserie, dar acum fac mai mult alpinism utilitar. Mineritul e o meserie foarte grea, din care aproape că nu mai ieși la pensie…” spune Andu.
Amândoi au o simpatie speciala pentru Elena Udrea (același sentiment pe care l-am întâlnit și în Delta) datorită banilor investiți în modernizarea pârtiilor de schi de la Straja.
În timp ce mă încălzesc în cabana Salvamont după sprintul prin ploaie până în Curmătura Bucurei, Andrei ne povestește despre întâlnirea cu Elena Udrea. "Am făcut o gafă... Dar n-a fost din vina mea... Venise Elena Udrea în vizită la Straja și m-a rugat primarul din Lupeni să o însoțesc, să îi arăt locurile. O ajutam să urce în snowmobil și nu știu cum a alunecat și cum țineam eu palmele așa să o susțin, o dată mă trezesc cu două buci în mână. Am încercat eu să o dreg, să o întreb dacă se simte bine... (noi, pe jos de râs), dar mi-a fost o jenă"...
Zona Valea Jiului devine o alternativă la skiatul pe Valea Prahovei, iar Ministrul Turismului a afirmat că există fonduri dedicate pentru această zonă și că încurajează mediul privat să profite de oportunitate, investind în regiune. În masivul Parâng, iarna aceasta se va putea schia pe 3,1 kilometri de pârtii noi (lucrările continuând la alte două pârtii); intenția este de a uni domeniul schiabil din Straja cu cel din Pasul Vâlcan.
„Să veniți la iarnă – nu e atât de scump ca pe Valea Prahovei, nici atât de aglomerat, nici atât de multe fițe și domeniul schiabil e foarte mare” – este invitația pentru toți prietenii pe care Andu și Andrei și-i fac la Lacul Bucura.
A doua zi de dimineață când lacul își deschidea ochiul spre soare, Andu ne-a luat la o repriză de cățărat pe stâncă – prima pentru mine. M-a surprins cât de diferită e față de cățărarea la panou și cât de creativă.
Un salvamontist e plătit cu șapte milioane. Se consideră operațiune de salvare – pentru care primesc bani în plus - dacă rănitul este predat ambulanței. Cele mai dese sunt entorsele, probleme cauzate de echipamentul nepotrivit pentru munte, de hainele subțiri sau de estimarea incorectă a timpului pe traseu, ne spune Andrei. Există frecvent probleme de întrerupere a comunicării între punctele de salvamont din Parcul Retezat. Dacă este nevoie să fie chemată ambulanța, salvamontiștii trebuie să urce până în Curmătura Bucurei - cel mai apropiat loc cu semnal din zona lacului, aflat la 45 de minute de mers.
Dovada clară a modului cum funcționează serviciile de salvamont, pe drumul de întoarcere, ne dăm seama că în legătură cu soarta noastră era o adevărată confuzie… „Mai erau și două fete care dispăruseră aseară, apoi au apărut…” (colegii noștri sunaseră la 112), dă prin stație echipa de Salvamont de la Cabana Pietrele care tocmai transporta o fată de 16 ani cu entorsă. În țara asta, tot rachetele luminoase și semnalele cu fum par să fie cele mai eficiente între două puncte salvamont… antenele prea se strică…

În Retezat - Semnal la telefon doar la punct fix - Orice supărare se spală cu o cană de lapte proaspăt

2011-08-12T04:19:00.000-07:00

partea 1
M-am intrebat cum de n-am stiut pana acum de acest munte. Unde am fost pana acum, prin ce munti am mers? Toate peisajele pe care le-am vazut, stranse sub nasul meu, în țară – cascadele din Laos, mersul de o zi lumina prin muntii din Nepal. Retezatul a fost, în sfarsit, o privire proaspata asupra Romaniei si o scufundare in munte, de care aveam nevoie.
Din pacate, Parcul Național Retezatul ar putea fi mai bine gestionat. Taxa modică platita de turisti la intrarea in parc evident nu ajunge nici pentru marcaje clare, nici pentru pliante cu o harta „basic” care ar trebui distribuite turistilor, nici pentru un salvamont bine pus la punct.
Dupa urcusul cu Delia pe varful Bucura (2433m), la cinci dupa-amiaza, ne-am dat seama ca nu mai avem timp sa revenim in Carnic, unde eram cazate, asa ca am decis sa cerem adapost la cabana Salvamont de langa Lacul Bucura. Baietii au fost bucurosi de oaspeti, insa ramanea o problema – cum sa-i anuntam pe colegii din Carnic ca nu ne-am prabusit in nici o rapa, ci doar vom ramane peste noapte la salvamontisti? Antena Salvamont era defecta de ceva timp, nu functiona decât pe versantul sudic, in Poiana Pelegii, nu și pe cel nordic, spre Cabana Pietrele… Solutia a fost un sprint pe care l-am executat pana la singurul punct cu semnal telefonic din apropiere, în Curmatura Bucurei (zis și cabina telefonică) -vreo 45 de minute de urcat de la Cabana Salvamont (eu am făcut o oră dus-întors, bine că n-am luat radarul…). Pentru mai multa savoare, cand de-abia ajunsesem in curmatura, a inceput ploaia.
Toate aventurile și tensiunile zilei s-au clătit însă la Cabană, cu o cană de lapte proaspăt de vacă și o mini-petrecere cu cântece oltenești cântate de un grup de fete de liceu din Bumbești-Jiu, adăpostite la Salvamont de profesorii lor, ca să nu degere în cort.

Cascada Lolaia, în Cârnic

Alien

Tăul Pietrele

în creastă

Ochi

Lacul Bucura sub ploaie

Ieșire la teatru

2011-08-12T03:39:00.000-07:00

Lacul Morii e unul dintre cele mai savuroase locuri din București. Merită să faci o plimbare singur, e ca o ieșire în oraș, la teatru. Doar că teatrul e viu, parte din viața Bucureștiului, o imagine pe care nu vrem să o știm, în fața căreia întoarcem capul, punem căștile pe urechi, comutăm canalul, ieșim din oraș… asta dacă avem de ales și nu suntem nevoiți să respirăm același aer cu ea.
Mă atrage Lacul pentru că apropierea unei ape mai întinse îmi amintește de Galați și mă eliberează de oraș. De mult mă gândeam că Lacul ar merita amenajat cu hidrobiciclete sau bărcuțe, cu terase pe faleză sau chiar pe apă. Locuitorii din zonă sunt de aceeași părere pentru că și-au amenajat singuri în vreo două locuri mici pontoane pentru sărit în apă, transformându-l în ștrand sau, după caz, în baia proprie. La marginile lacului plutește un strat de gunoaie - sticle de plastic, bidoane, crengi rupte, dar asta nu-i împiedică pe vreo câțiva băieți să se săpunească în forță. „Treci încoace că te rup cu bătaia” amenință o țigancă de care se agață urlând un puradel gol pușcă.
Sub un corcoduș cu fructe coapte, de zici că-s merele de aur, a răsărit, de la ultima mea plimbare pe lac, o tabără de țigani. S-au mutat în locuința de vară - au masă, scaune de plastic - chiar și față de masă netedă - covoare, un pat, o canapea, rufe întinse la uscat prin copaci și o țigăncușă care dansează în ritmul muzicii desculță pe o pătură. Noaptea trebuie să aibă o priveliște extraordinară cu luminile orașului!
Mai departe, la cotul lacului s-au construit ceva vile noi cu vedere la cartierul de case vechi, sărac, și pe maidanul din fața lor copiii bat toată ziua mingea sub un steag imens al Rapidului. Din zare, se apropie un camion într-o trombă de praf, mă opresc să surprind atmosfera într-o poză. Doi bărbați sapă cu vigoare în ceea ce mie mi se par a fi gunoaie; de fapt, sunt materiale de construcție „În spate, mă, tot e plin de cărămizi”…

Ochiul de lac într-o câmpie de betoane seci le aduce vag aminte locuitorilor din Crângași că era o vreme când peștele nu se cumpăra de la piață, ci se prindea în ostroave și parcă n-au uitat cum se face. Natura le oferă încă o dată ocazia de a pune ceva în plus pe masă, în schimbul a câteva peturi verzi sau adidași aruncați la pești…

„Insulița” – un fel de templu grecesc ratat – e idilică în spiritul de buruiană al împrejurimilor… Întocmai ca în Arcadia, sub sălcii se mai ascunde câte o pereche să-și șoptească ceva total acoperiți de muzica din boxele de la mașină, vreo familie cu copii sau vreun pescar în căutare de umbră.
Mă întorc – e încă devreme. Lacul e stăpânit de „localnici” până la ora la care lumea din rândul lumii termină cu serviciul, masa de seară, discuțiile cu copiii și ies pe lac la alergat, cu bicicletele, cu rolele sau cărucioarele cu copii. Mă intersectez totuși cu doi bicicliști. „Sunt morți” aud de la unul. „De ce mor pescărușii?” mă întreabă tare celalalt, pe post de replică de agățat. Mă uit spre apă – în lac și pe malul de beton zac doi sau trei pescăruși morți.

Interviu Tropa-Trop

2010-09-27T04:43:00.000-07:00

Saptamana aceasta puteti sa cititi mai multe despre calatoria mea prin Asia intr-un interviu pe http://imperatortravel.blogspot.com/

Viata dintr-o pictura

2010-09-16T09:21:00.000-07:00

E simplu de invatat constructia unui scaun – linii drepte, umbre la locul lor. Dar daca scaunul ar deveni fluid? Lumea dintr-o pictura are (sau ar trebui sa aiba) o viata si o miscare aparte, ca si cum prin picioarele unui scaun ar curge sange de scaun, cu o vointa proprie – aceea de a poza linistit, intr-un simplu obiect, in rol secundar, sau de a palpita, de a iesi din panza catre spectator, animat de un gand, de o legatura pe care e predestinat s-o stabileasca.
Obiectele din pictura nu sunt (si nu ar trebui sa fie) simple obiecte pentru ca au in ele viata, energia din mana care le-a pictat si uneori isi asuma indraznete aceasta viata, ridicandu-se sfidator in spatiul realitatii, cu o energie personala. Pictorul face surprins un pas inapoi, deja panza nu-i mai apartine, recade printre oameni, ca simplu spectator - e ca si cum lucrarea ar fi aparut deodata acolo, ca un produs al naturii sau ca si cum ar fi fost acolo dintotdeauna, asteptand sa fie facuta vizibila.

Neverending story…

2010-09-12T22:43:00.000-07:00

Pana acum doua saptamani nu pictasem niciodata de-adevaratelea. Ma apucam de lucru greu, mi-era lene. Nu intuisem adrenalina din spatele crearii unei picturi si talentul la desen, poate singurul meu talent autentic, necizelat de propria vointa, ramasese needucat.
Cochetam cu ideea de a merge la cursurile pregatitoare pentru admitera la facultatea de pictura si cand, in sfarsit, dupa multe gandiri si razgandiri, am ajuns acolo, a fost ca si cum m-am aruncat intr-o mare zbuciumata.
Nu mi-am imaginat niciodata ca pictura e atat de asemanatoare unei aventuri, unei calatorii. Ca are adrenalina cataratului pe munti, tensiunea si armonia dansului, hazardul fotografiei si al calatoriilor, satisfactia de a transmite o idee, o stare - mai direct decat prin cuvinte.

Incerc de catva timp sa aflu unde e locul meu. Carcotasii imi spun ca asta o sa fac toata viata pentru ca ma bucur mai mult de calatorie si de asteptare decat de ajungerea la destinatie. Totusi, trebuie sa existe in lumea asta un loc si pentru oameni ca mine, un loc care sa FIE o calatorie perpetua, un loc cu extaz si cu spaime, care sa cuprinda totul.

- De ce desenele mele arata atat de naiv?
- Pentru ca nu urmaresti constructia, ci forma exterioara. Dar nu te speria, in pictura nu exista precocitate… Ai nevoie de studiu… Este o meserie de-o viata, in care inveti pana la sfarsit…

Plimbare pe Lacul Morii

2010-08-10T22:43:00.000-07:00

Refugiu ?! in Bucuresti

Puritate...

Tolanit fericit, dupa un snack la Mac :)

Apus printre ciulini

Peninsula de pe Lacul Morii

E atat de greu in Bucuresti sa gasesti un loc cu liniste. Sa nu mai auzi huruitul traficului si sa nu-i mai simti tensiunea pentru mai mult de cinci minute. Din cartierul tipic comunist unde stau n-ai unde sa scapi, pe undeva pe aproape… Oricum, parcurile noastre sunt minuscule si inconjurate de strazi, asa ca… inevitabil imi amintesc de padurile pe care polonezii le numeau parcuri.
Pe Lacul Morii macar se vede cerul intins. Scurtez drumul printre blocuri si apoi printre case si curti. Mirosul vag de vegetatie imi aduce pentru mai putin de un minut linistea in imaginea mea despre cum miroase la tara, seara.
Daca vii doar sa te uiti la cer e in regula. Daca mai arunci si un ochi poetic la spectacolul pamantesc, ai parte de o plimbare pe cinste. Pe Lacul Morii bucurestenii incinsi fac baie cu catei cu tot, pescuiesc si beau bere. Cei mai stilati alearga cu castile in urechi, creandu-si propriul sistem de izolare de realitate. Altii se plimba cu bicicleta, sau, dupa posibilitati, foiesc incoace si incolo niste scutere partzaitoare sau niste ATVuri pe langa care nu le vad bine pe pasnicele mamici cu carucioare. Dinspre satul de dincolo de Lacul Morii, doi barbati vin hotarati spre oras cu un carucior gol de supermarket (or merge sa-l returneze, nu?) Ceva figuri suspecte ma fac pana si pe mine – campioana inconstientei – sa nu ma aventurez pana pe insulita. „Ma enerveaza ca trec tot felul de fu..ti. Oai, ce faci, nene? Ai prins ceva, nene?” se plange un pescar serios colegului de hobby.
Dupa ce soarele coboara, daca sunteti curiosi sa vedeti, deasupra orizontului ramane dara aerului pe care-l respiram.
Cand am ajuns acasa, dupa haosul cumparaturilor din supermarket in care ne-am impiedicat unii de altii, mi-am dat seama ca tot drumul nu m-am ”uitat” la nimic, am mers ca printr-un coridor care taia intr-o masa siroinda de autosuficienta, de solduri largi si leganate, de plozi tinuti de mana si tricouri ridicate pe burta, rujuri si lantzauri, vorbe lejere, in largul lor, fitze de Italia si smecherii… Desi m-am plictisit de el, locul cu liniste dinauntru e singurul la indemana (cand nu-i ocupat cu turbulente, proteste sau automotiuni de cenzura).

Dansul

2010-05-07T14:06:00.000-07:00

Cu siguranta, mai demult, sufletul meu a stat sub bluza inflorata si murdara a unei tiganci, in parul ei afumat si incalcit, pe sub covilitire, pe langa focuri, prin piete medievale. Altfel cum s-ar putea explica durerea aproape fizica pe care o simt atunci cand aud o muzica fumoasa si, dintr-un motiv sau altul, nu pot dansa? (si melancolia, supletea viselor neoprite de nimic care imi aluneca prin tot corpul la inceputul unei calatorii) Inima mi se strange ghem, un nod mi se aseaza in gat, mi se rupe sufletul ca nu pot dansa.
Tanjesc si visez la dans ca la un drog, la momentul de inspiratie cand, in mijlocul unei petreceri, nu mai pot sta jos, trebuie sa ma ridic sa dansez, chiar si singura in fata tuturor. Spalata de muzica ce siroieste peste mine; sufletul erupe, iradiaza, imi umple corpul de bucurie si eu nu ma mai gandesc la nimic, eliberata in lume, recreandu-mi sensul pentru care am fost creata, reafirnandu-mi originile indepartate, necunoscute.
Sunt convinsa ca dansul m-ar putea vindeca, daca ar fi nevoie; sangele meu ar striga energiile care au patruns peste veacuri pana la mine si as auzi forfota si tropot de cai, strigate, lemne pocnind in foc si descantece de tiganca.

Spus pe Romaneste!

2010-05-03T08:43:00.000-07:00

Si asta e parte din ceea ce SUNTEM, nu doar griul din jur si circul.

Intoarcerea

2010-04-29T23:20:00.000-07:00

Intai a fost un sentiment reconfortant ca peste tot in jur se vorbea romaneste. Imi venea sa zambesc continuu, pasind fara graba spre biroul de verificare a pasapoartelor. Banalul dialog „Buna seara” (intins pasaportul), „Multumesc” suna intr-un fel aparte si imi marca oficial trecerea, intoarcerea.
Apoi mi-am redescoperit dulapul cu haine, lucrurile marunte si uitate, m-am minunat de cate haine poate sa aiba un om si am gandit cu voce tare: „La ce mi-or fi trebuind” (in conditiile in care in ultima luna tot schimbasem si spalasem doua camasi si doua perechi de pantaloni).
La prima iesire in Bucuresti, am gasit „Romania” bine – multi oameni de toate varstele mergand pe bicicleta, gradina botanica verde, parcul izvor cocolosindu-se intr-o iarba inalta, copacii erau infloriti, mirosea a petale (mi-l aminteam chel si cu doar cativa tarusi de viitori copaci plantati pe ici pe colo).
Incet, dar sigur, am fost insa absorbita in suvoiul vietii de zi cu zi din tara si inca ma lupt sa-mi pastrez toleranta si pacea cu care m-am intors din Asia.
Dupa impresia buna pe care mi-a facut-o numarul mare de biciclisti, o impresie proasta mi-a facut-o negativismul romanilor. Mi s-a spus: „Cum e pe acolo? Nu cred ca e mai rau ca la noi”. Trecand peste ignoranta (romanul nu stie, dar presupune si are o parere despre orice), avem impresia ca suntem cei mai napastuiti. Ce mult ne-ar folosi daca in loc sa bagam banii intr-un apartament am scoate capul in lume...
Mi se pare ca suntem oarecum o natie de copii vitregi care isi privesc parintii cu respingere. Am impresia ca ultima legatura cu spiritul romanesc a ramas undeva in perioada interbelica, inainte de comunism care ne-a bulversat valorile si ne-a introdus in mentalul colectiv goana dupa material, a taiat legaturile cu creatiile spiritului, a incetat sa mai promoveze inteligenta, inlocuind-o cu abilitatea de a te „strecura”, de a te descurca. Ceva care traieste in noi, transmis de demult, ne face sa uram ceea ce am devenit, sa nu mai stim exact cine suntem.
O familie obisnuita de nepalezi (parintii si copii) traieste intr-o singura camera unde dorm, gatesc si mananca. Toaleta e afara, comuna. Au electricitate cu program. Si totusi, stiu bine cine sunt si sunt mandri de asta. Indonezienii studiaza in clasele primare obligatoriu dans traditional la scoala si au facultate de dans traditional. Daca unul dintre copii merge la scoala de arte, e mandria familiei (nu e considerat viitor muritor de foame si parintii nu incearca sa-l convinga sa se faca avocat).
Poate ar trebui sa ne mai dam o sansa. („Ce sansa cand astia distrug tara?”, insa..) Un popor care se pretuieste pe sine si e deschis la cunoastere (adica mai degraba Yahoo News si Google decat Stirile ProTv) nu poate fi dus de nas oricum.

Vezi mai multe video din Blog

Annapurna Base Camp Trek - Himalaya

2010-04-15T21:56:00.000-07:00

Jumping for joy! Pe ultima suta de metri, intre MBC (Machapuchare Base Camp - 3700) si ABC (Annapurna Base Camp - 4100)

In vale, cu vedere spre MBC

Annapurna Base Camp la rasarit (micuta, in stanga fotografiei)

Annapurna itself

Marcaj pe traseu

Vf. Machapuchare (6993 m). In traducere din limba nepali, "Coada de peste". Daca aveti vreme frumoasa, mr. "Fishtail" se poate zari inca de pe la inceputul trekului; noi, insa, nu am avut norocul sa-l vedem asa devreme si-l tot vanam cu privirea, asa ca a ramas un adevarat punct de referinta.

Sus, cu vedere la Annapurna

Intoarcere

Viata pastorala. Desi muntii ii vezi de aproape abia in ultima zi de urcare, timp de patru-cinci zile treci prin peisaje la fel de interesante - paduri de rododendroni rosii, fluturi, cascade, poduri subrede :), urci si cobori sute de metri in aceeasi zi si arunci o privire spre viata adevarata a poporului nepalez.

Jumatate de optmiar

2010-03-20T09:16:00.000-07:00

Maine plecam spre Pokhara si de poimaine incepem marea cucerire a traseului Annapurna Sanctuary :)... Voi urca impreuna cu Milena si Lea, doua studente la medicina din Germania. Traseul dureaza cam zece zile, dar depinde de ritmul nostru si ajunge pana la aproximativ 4.000 de m... Jumatate de optmiar :). Restul, in calatoria viitoare...

Kathmandu - unic!

2010-03-19T08:14:00.000-07:00

(1) Orasul in care nu poti fi simplu pieton. Soferii conduc atat de riscant incat ai senzatia ca se bazeaza pe tine ca vei avea relflexe bune si vei face miscarea corecta

(2) Colorata Asie

(3) Nu sunt suburbiile, e chiar centrul Kathmandu-ului

(4) Intelept la templu. Multi, insa, au doar rol comercial... de a-ti picta fruntea cu un punct rosu, fie ca vrei, fie ca nu...

(5) Ma intreb cum poate dormi in mijlocul zgomotului ametitor de claxoane si motoare

(6) Kathmandu love

Kathmandu, love at first sight

2010-03-17T05:45:00.000-07:00

"Welcome to OUR Nepal", mi-a spus in avion un nepalez simpatic care a lucrat in Afganistan impreuna cu soldati romani. Isi iubeste tara, se vede... Imi spune ca ar trebui sa o vad cand totul e verde, plin de iarba... si prin cuvintele lui spuse cu toata gura, ca si cum ar vorbi despre un fel de mancare, se contureaza imagini.

Muntii pe care ii vad din avion ma lasa fara glas. Munti, vai si drumuri serpuitoare, asta e Nepalul. Cand am trecut de imigratie si am vazut scris: "Welcome to Nepal" mi-am dat seama ca e un vis devenit realitate.

Kathmandu e diferit de orice oras pe care l-am vazut pana acum, e Asia asa cum si-o imagineaza fiecare inainte de a calatori - praf, cladiri darapanate, haine colorate intinse la uscat, trafic haotic, claxoane, copii murdari care urla... L-am iubit din prima clipa. La fel si oamenii - sunt simpatici, glumeti, cu inima deschisa, gata sa imparta o vorba cu tine.

Am senzatia ca intreg Kathmandu-ul e o mahala, foarte asemanatoare cu mahalaua Galatiului din port... Cel putin asa arata inima lui turistica, Thamalul. M-a cucerit atmosfera lui hippy - peste tot se vand obiecte de artizanat colorate, esarfe, haine hippy, mingi de jonglat, carti, bijuterii funky din lana, margele, piele, matase... M-as muta cu totul in Thamal un an...

Waiting in New Delhi

2010-03-16T11:31:00.000-07:00

Oricat as iubi aeroporturile, protocolul de tranzit din New Delhi e cel mai de cacao de care am avut parte pana acum. Practic, esti restrictionat intr-o zona de dimensiunea salii de asteptare din autogara din Galati, cu aproximativ acelasi aspect. Magazinele unde sa te zgaiesti sa mai treaca timpul sunt dincolo de check-in, asa ca... adio! Ma foiesc, incerc sa ies pe cealalta usa, dar indianul ma trimite inapoi ca pe catei sau pe copii, imi arata cu degetul: "Go inside!"
Nu e nimic de facut, pe pereti sunt vreo doua televizoare fara glas, asa ca degeaba sunt pe Discovery, nici macar nu au subtitrari. E suportabil, dar nu daca trebuie sa dormi acolo - doar cateva scaune pe care te poti intinde (vanez, bineinteles, unul dintre ele), restul tari si despartite de bare, sa nu te poti lungi.

Dau de urma unei retele internet wireless, chipurile free, numai ca trebuie sa te inregistrezi cu numarul de telefon din tara de origine si se pare ca programul nu a auzit de Romania, asa ca trebuie sa ma rog de o indianca sa-mi imprumute numarul ei de telefon. E de acord, dar imi spune ca dupa o ora conexiunea se intrerupe si nu vrea sa-si mai introduca numarul de telefon inca o data. Halal wi-fi free!

Trebuie sa ajung intr-o zi si in faimoasa Indie, dar dupa cum arata lucrurile in aeroport, locatie cat de cat civilizata, nu vreau sa-mi imaginez felul in care functioneaza societatea in restul tarii. Nu s-a auzit de cozi organizate, lumea se imbulzeste dezordonat, care cum apuca, zborurile sunt intarziate, isi schimba ora de decolare sau poarta in ultimul moment... Dezamagire fata de aeroportul modern si elegant din Bangkok. Si... oamenii de la check-in poarta arme. Nu mai am aceeasi simpatie pentru India cand am aflat ca, impreuna cu China, sustine dictatura militara din Myanmar.

Amelia

2010-03-16T11:24:00.001-07:00

In Boeingul nou-nout care ma duce spre Delhi, ma uit la un film despre Amelia Earhart, prima femeie care a traversat Atlanticul cu avionul si apoi a disparut misterios in Pacific in 1937 in incercarea de a face inconjorul lumii in zbor.
Mi-au placut cateva replici:

„Who wants a life imprisoned in safety?” De acord.
„When I flew over the sea I felt transported to a simple, safe, beautiful place where everything was comprehensible”
„On my 7th birthday my dad gave me a globe. I was spinning it slowly, reading the names of all those strange places – Morocco, Spain, Etiopia, dreaming one day I will go to all these places” Imi aminteste de harta mea de pe usa dormitorului, de degetul care se plimba peste Indonezia si indepartata Asie intrebandu-ma, la fel, daca voi ajunge vreodata acolo...
„I want to be free, a vagabond of the air... Flying the world...”
„Want a tip? If I listened to all those that told me it was impossible I would have never flied”
„No borders, just horizons. Only freedom”

Mai degraba binecuvantata... (Bangkok-New Delhi)

2010-03-16T11:22:00.000-07:00

M-am intrebat de multe ori daca faptul ca ma intereseaza lucruri atat de diverse e o binecuvantare sau un blestem.
Si totusi... nimic n-a fost in zadar, nici una din ratacirile mele; din fiecare mi-a ramas cate ceva – din dans, din balet, din catarat, din fotografie, din sporturi, din studiul literaturii, din desen. Unele toane au ramas in viata de zi cu zi. Baletul si sporturile pentru pregatirea fizica, aparatul foto pe care il iau cu mine oriunde, calatoriile care imi fac familiare parti indepartate din lume, imi dau perspectiva propriei experiente (voi citi cu totul altfel stirile de acum incolo, mult mai „personal”, cunoscand tarile respective).
Uneori mi se spune: „Tu n-o sa te opresti niciodata, vei dori sa inveti mereu altceva, mereu... nici nu stii ce cauti, esti ca fat-frumos care vrea tinerete fara batranete si viata fara de moarte...” Poate-i adevarat. Ar trebui sa ma tem? Sau viata mea va fi mereu bogata, mereu cu un scop?

Calatoriile imi dau perspectiva. Stiu ca e mult spus, dar sunt ca un fel de meditatie... autobuzul, trenul sau avionul merg, ducandu-ma spre destinatie si gandurile mele alearga libere, o data cu drumul, relaxate... libere, asta e cuvantul.

Savurez un pahar de Cola si privesc norii – ceea ce pictorii de motive religioase au reprezentat intotdeauna ca „Imparatia Cerurilor”, „Regatul Ingerilor” – pufosi, imaculati, luminati dulce dintr-o parte de apus. Cand vezi lucruri atat de frumoase te gandesti ca lumea noastra e chiar paradisul fizic, folosit drept metafora de catre religii pentru o stare sufleteasca de liniste si impacare – paradisul interior. (Doar ce simtim cand privim norii sau padurea sau cascadele? Nu ne gandim; simtim; suntem muti. E doar „oau” si ceva interior, indescriptibil. Ceva care trebuie simtit de fiecare, ceva care nu se denumeste prin concepte, nu se explica in carti, ci se simte in maniera personala – pe asta se centreaza filosofia buddhista, pe propria practica si experienta)

E nostim cum in calatorii lucrurile care acasa erau parte din firesc, banale devin speciale. Ca un pahar de Cola, ca o franzela; uneori (mai ales in Asia de sud-est), apa calda de la dus.

... Si lista mea continua. Sarah (carlandsarah.travellerspoint.com) mi-a deschis curiozitatea pentru yoga (tot un fel de balet, dar nu atat de dur ca exercitiu fizic), avioanele mi-au amintit de visul de a zbura, inca nu am luat lectii de calarie, mi-as dori sa incerc cursurile de vipassana de zece zile, sa citesc mai mult despre istoria religiilor... si sa descopar calea de a-mi lua viata de la capat in tara, acum ca mi-e greu sa ma mai imaginez angajata...

Poate ca sunt mai degraba binecuvantata...

Intr-o zi o sa invat sa zbor (Vientiane-Bangkok)

2010-03-16T11:21:00.000-07:00

Ador sa zbor. Si chiar daca viata mea de acum inainte e o nebuloasa, cand m-am urcat in avion am gandit: „Sunt sigura ca intr-o zi o sa invat sa zbor”. Sau sa sar cu parasuta.
E una dintre activitatile care iti golesc mintea de orice, ca si skiul sau snorkellingul. Privesc in jos, spre formele abstracte create de oameni pe pamant si ma simt ca in Pulau Derawan in Indonezia (pulau=insula), cu Gosia, cand priveam spre viata subacvatica de dedesubt.
Ador sa fiu un vagabond al aeroporturilor. Sa arat ca un calator fara bani, sa ma plimb prin magazinele sclipitoare, sa petrec ore in sir citind in waiting lounge, sa dorm in aeroport, sa pastrez din sucul sau mancarea din avion pentru „mai tarziu” (Thai Airways si Jet Airways – India au avut mancare si dulciuri excelente!)
Iubesc aeroporturile, simt ca aici se deschide lumea, ca intr-adevar calatoresc. Poate pentru ca sunt atat de rare in calatoriile mele; le savurez. Aerul lor fancy, muzica lor clasica la volum discret, protocolul de zbor, pilotii si stewardesele cu trollerele lor elegante... Sa beau cafea cu lapte si sa ma uit la nori...

Cascadele din sudul Laosului

2010-03-15T20:19:00.000-07:00

Tad Fane, se spune ca e cea mai impresionanta cascada din Laos

Sat din Laos

Copii au iesit sa se uite la noi... si noi la ei. Curiozitate reciproca

Baie

Tine-ti respiratia!

Pe marginea drumului in Laos misuna tot felul de vietati - de la closti cu pui, catei, capre pana la porci si vacute. Problema e cand se decid sa traverseze. Pentru vaci e clar, n-ai incotro si trebuie sa opresti, mai periculos e cu gainile care se razgandesc la jumatatea drumului. Adam si Casey erau gata-gata sa omoare un cocos nehotarat. A scapat cu viata, dar si-a lasat ceva pene sub roata motocicletei.

Funky monks. Nu zici ca le-ar sta bine intr-o formatie?

Intr-un sat traditional, organizat pentru turisti

Pui fripti in Laos

Laos - amazing nature

2010-03-15T06:27:00.000-07:00

Laos e o tara de o frumusete dureroasa – natura neatinsa de valurile de turisti, copaci cu forme uimitoare, cascade si paduri, drumuri pustii pe care gonesti de unul singur pe motocicleta...

Plictisita sa tot calatoresc de una singura, m-am lipit la granita cu Laos de un grup de englezi care aveau aceeasi destinatie ca si mine – Pakse - si aproximativ acelasi plan – sa inchirieze motociclete si sa faca turul cascadelor din sudul Laosului. (apropo de pacalelile de la granita, daca nu esti pe faza dai trei dolari in plus pe care ofiterii ti-i cer drept „taxa de stampila”. Dolarii din Cambodia i-am evitat – le-am spus verde in fata ca nu exista o asemnea taxa si dupa ce au vazut ca nu renunt, mi-au stampilat pasaportul, insa in Laos, n-am avut incotro si a trebuit sa platesc dolarul-spaga pentru ca ofiterul n-a vrut in ruptul capului sa ma lase sa trec).

Mi-a parut rau ca din goana motocicletelor nu prea poti surprinde mare lucru... Oamenii din Laos seamana cel mai mult cu indonezienii – zambesc mult si e usor sa le inveti limba pentru ca te saluta mereu cu „sabaidy” si nu cu hello si spun multumesc – „kop ceai”. Cand trecem prin sate, ies la strada si ne fac cu mana, ne saluta cand trec pe langa noi pe biciclete sau motociclete (mi-am amintit de obiceiul din Romania de a spune „buna ziua” cand te intalnesti cu cineva pe o poteca de munte). Casele seamana cu cele din Cambodia, facute din stuf sau lemn, rudimentare, sarace... Oamenii sunt, insa, diferiti. O alta atmosfera imbraca Laosul - e una dintre cele mai linistite tari din Asia de Sud-Est...

Copacii sunt parte din amprenta acestei tari. M-as fi oprit la fiecare suta de metri sa ii fotografiez pentru ca nu am vazut pana acum copaci cu forme atat de armonioase, chiar si cei uscati isi infasoara si desprind ramurile atat de frumos de parca ar fi pictati pe cer. Sunt copacii care isi intind larg ramurile creand o pata larga de umbra, copacii supli si jucausi, cu doar cateva cuiburi de ramuri in varf...

Din pacate, situatia infrastructurii din Laos incape in acelasi adjectiv: dureroasa.
Unele drumuri sunt neasfaltate, altele sunt pline de gauri imense in asflat (m-am pregatit cu varf si indesat pentru proba de ocolit jaloane cand imi voi lua permisul pentru motocicleta). La finalul „expeditiei” eram rupti in doua si rosii din cap pana-n picioare de la praful caramiziu de pe drum...

Cele doua nopti de pe drum am dormit in case de stuf ca ale laotanilor, in apropiere de cascade, trezindu-ne infrigurati de dimineata. Mancarea a fost meniul obisnuit al Asiei de Sud-Est – orez sau taitei in diverse combinatii. Englezii serveau meniu traditional, dar cam in sila, cautand pe unde se poate mancare vestica. De cand i-am cunoscut, a inceput sa-mi fie dor de mancarea de acasa si, de doua zile de cand sunt in Vientiane, mananc in continuu paine goala. Laotanii fac paine adevarata, cu gustul de acasa, cea mai buna din Asia si fara preturi speciale pentru bule! Ma asteapta Nepalul unde va trebui sa ma obisnuiesc din nou cu mancarea asiatica, asa ca o mica „vacanta” culinara a fost binevenita...

People of Cambodia

2010-03-14T05:52:00.001-07:00

Asia de sud-est e plina de imagini de genul asta...

Calugarita budista in piata

Angkor Wat

2010-03-14T05:35:00.001-07:00

Angkor Wat, obiectivul numarul unu de vizitat in Cambodia, a fost capitala imperiului Khmer situat pe teritoriul Cambodgiei si cuprinzand parti din Malaezia, Thailanda, Laos, Myanmar (sec 9-12). Imaginea templului principal apare pe steagul Cambodgiei

Templul Wat Phom, inghitit de jungla

Bayon, templul celor o mie de fetze

Angkor Wat la rasarit, cand multimea se aduna sa faca poze

In Angkor Wat la apus

Cambodgia trista

2010-03-14T05:30:00.000-07:00

Vorbesc de umanitate, de ura dintre oameni care continua neobosita... cand eu insami sunt, la fel ca sutele de bule care vin anual in Cambodgia, indiferenta. Nu e tara mea, nu e poporul meu, interesul meu e sa merg mai departe in calatoria asta si atat...

Cel mai bun vorbitor de limba engleza pe care l-am intalnit in Cambodgia e un copil fara un picior care vinde carti si fotografii cu Angkor Wat. Are cam zece ani. El si un bule din Canada mi-au dat astazi o lectie care m-a durut, dar mi-a pus in fara ochilor o oglinda si m-a vindecat de a mai fi enervata de hartuiala zilnica: „Miss, want tuk-tuk?”, „Buy something miss...?”

Cambodgienii sunt mai sinceri decat orice alt popor din Asia de Sud-est pe care l-am cunoscut pana acum. Se vede pe fata lor: „Al naibii bule, are bani sa calatoreasca, dar se tocmeste cu noi la un dolar”...

La bodega autohtona unde mananc, barbatul din Canada sta sa-mi asculte peripetiile de azi dimineata: soferul de tuk-tuk pe care il tocmisem sa ma duca la temple nu a mai venit, am luat un altul care mi-a spus abia dupa ce am vizitat doua temple ca nu poate sa stea cu mine toata ziua pentru 10 dolari (desi asta e pretul normal pentru o zi, o stiu de la turisti) si m-a lasat in mijlocul parcului Angkor Wat (practica destul de comuna – in Phnom Penh, soferii te duc la destinatie si iti cer un dolar in plus). Cand sa ma cazez in prima seara, la hostelul unde vroiam sa stau (recomandare Lonely Planet!) nu curgea apa, baiatul de la receptie a spus ca va rezolva, dupa o ora situatia era la fel, asa ca decid sa plec. Imi raspunde ca daca vreau sa imi las inca zece minute rucsacul in camera, trebuie sa platesc o noapte si, de asemenea, daca e ceva in neregula cu camera va trebui sa platesc...
Si, acum, colac peste pupaza, femeia de la bodega imi spune ca mi-am pus prea mult in farfurie...

Canadianul imi arata, la randul lui, pozele pe care le-a facut azi-dimineata – satele sarace pe care le-am vazut din autobuz, case din stuf, barci, un macelar care taie un animal. Ma intreaba: „Stii ce este?” si zoomul camerei imi apropie capul jupuit al unui caine. „Sunt motive pentru care trebuie sa ii intelegem, sunt foarte saraci”...
Stau la cel mai ieftin hotel si mananc cea mai ieftina mancare, merg pe jos kilometri ca sa economisesc bani, nu sunt un bule care coboara din autobuzul companiei de turism, viziteaza templele si se intoarce in habitaclul de aer conditionat. Si totusi, mi-a fost rusine. Eu sunt stresata ca nu voi avea bani sa ajung pana in Nepal, ei locuiesc in colibe de stuf. Eu nu pot rezista sa nu cumpar palarii, ei nu au ce manca. Si, in plus, acum sunt maestra la targuiala...
Mai si spun ca as vrea sa cunosc adevarata Cambogdie! Asta e adevarata Cambodgie.

Mai tarziu in aceeasi seara am iesit la plimbare cu un mic pachetel cu ceva haine de-ale mele si o suma modesta de bani. Le-am dat unor oameni de pe strada si nu am primit in viata mea un multumesc mai frumos si mai sincer decat cel pe care mi l-au dat ei, iti incalzeste inima cand ii vezi cum se bucura.

Cambodgia e, insa, o tara trista, cat despre oameni, ii simt inraiti, au ceva dureros in interior (bineinteles, experientele fiecaruia sunt diferite, am intalnit oameni care s-au simtit foarte bine in Cambodia)...

Scriu acum din Laos, care nu e o tara mai bogata decat Cambodia, chiar dimpotriva. Vientiane e, insa, cea mai linistita capitala pe care am intalnit-o in Asia de sud-est. E incredbil ca poti sa te plimbi prin piata linistita, fara sa te agate nimeni sa cumperi ceva... Iar oamenii din Laos, cel putin cei din provincie sunt, intr-adevar, deschisi si simpatici. Impreuna cu un grup de englezi am facut un tur cu motociclete in sudul Laosului si oamenii din sate ieseau la strada, facandu-ne cu mana...

Adevarata Cambodgie

2010-03-05T21:16:00.000-08:00

Adevarata Cambodgie incepe in afara oraselor, in afara zonelor batute de turisti din Phnom Penh sau Siem Reap. Pe marginea soselelor se intind sate prafuite, cu case din stuf sau in cel mai bun caz din lemn – doar sediul Cambodia People’s Party are un sediu ce aduce a vila.
Cambodia e in campia rosie si uscata, in baltile noroioase unde copii se balacesc, complet goi, in bivolii care pasc, in vacile care traverseaza tacticos soseaua. Femeile isi infasoara capul in basmale, ferindu-se de caldura si cara cate doi-trei copii pe bicicleta.
Nu am nici cea mai vaga idee care este viitorul meu de acum inainte, poate aceasta calatorie este inceputul unui stil de viata, poate nu... dar faptul ca ai bifat niste obiective turistice dintr-o tara nu inseamna ca ai vizitat-o, ca ai invatat ceva despre ea. Dincolo de turismul de care Cambodgia se agata pentru a se dezvolta, se afla viata adevarata, oamenii adevarati care cred in superstitii, care au trait genocidul lui Pol Pot. Mi-ar placea sa pot trai o luna, doua intr-unul din satele astea de stuf – realitate care ajunge la mine doar pe geamul autobuzului spre Siem Reap...

Trafic in Phnom Penh

2010-03-05T21:15:00.000-08:00

Phnom Penh e un oras... simpatic. Haosul de aici - o priveliste unica pentru mine.
Traficul e un monstru care ti se taraste pe sira spinarii daca stai sa-l privesti. Daca esti parte din taratoarea de foc, situatia se schimba, nu mai ai timp sa te gandesti la nimic in afara de urmatoarea miscare. La ore de varf, batalia e pe viata si pe moarte si nu ai voie sa pierzi teren nici macar 20 de centimetri – motocicletele si bicicletele isi gasesc scaparea din asteptarea sufocanta urcand pe trotuare, masinile si tuk tuk-urile (sarete trase de motocicileta) nu au incotro si inainteaza ca melcul. Scrasnet, furie, incordare, nervi...
Phnom Penh nu are reguli in trafic – nici macar opritul la culoarea rosie. Trece cel mai tare, cel mai rapid, cel mai hotarat. In fiecare moment, ochii ti se rotesc ca girofarul pentru ca in PP benzile si directiile de circulatie sunt doar orientative. Daca te ajuta mai mult sa mergi pe contrasens, nu te incurca in reguli!... In plus, in trafic se amesteca batranici pe bicicleta, vanzatori ambulanti care isi muta cutiile pe doua roti, bineinteles pietoni. Masinile conduc la fel de ambitios, pe principiul ca motocicletele trebuie sa le ocoleasca, orice manevre ar face.
In acest haos, politistii sunt pe strada doar ca sa ia spaga, drept pentru care s-au gandit sa ma opreasca si sa ma intrebe de carnet. Normal ca le-am aratat permisul de Romania, legitimatia de student din Indonezia si le-am dat tot maruntul, desi vroiau nici mai mult nici mai putin de 30 de dolari... de, circulam pe contrasens, la fel ca jumatate din cambodgieni...

Cambodgia

2010-03-05T20:48:00.000-08:00

Cambodgia isi revine dupa anii de teroare ai lui Pol Pot, copii merg din nou la scoala, invata engleza, dar e o istorie cumplit de recenta...

'

Gavroche cambodgian :)

In singura zi in care nu am condus motocicleta in Phnom Penh, am intrat intr-o scoala si am stat de vorba in engleza cu o fetita foarte isteata. Nu prea poti sa tragi cu ochiul in adevaratele vieti ale cambodgienilor daca te deplasezi cu moto de colo colo sau cu tuk-tuk... tot "pe josul" ramane de baza.

Veselie

Celula in muzeul S21, o fosta scoala transformata de Pol Pot in inchisoare.

Aproximativ 2 milioane de oameni au fost ucisi de Pol Pot - toti intelectualii, medicii, calugari, sate intregi erau exterminate dupa principiul mai bine sa moara toti decat sa scape unul vinovat... De teama, de foame, multi au trecut de partea regimului. Anii de teroare: 1971-1978

Camera de tortura in S21. Metode pe care nu vi le puteti inchipui - li se dislocau umerii, erau electrocutati, inecati in bazine cu apa, jupuiti de vii

The Death Railway - World War II

2010-02-27T07:48:00.000-08:00

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Japonia a ocupat teritorii din Indonesia de astazi, Myanmar, Cambodia, Vietnam, Laos, Thailanda, Filipine, Malaysia, China de est, Korea.
In Thailanda, in apropiere de Kancanaburi, a construit cu ajutorul prizonierilor de razboi si a muncitorilor asiatici din teritoriile ocupate o cale ferata care urma sa serveasca transportului de munitii si provizii spre India (urmatoarea tinta).
Constructia a inceput in 1942, simultan in Thailanda si Burma (Myanmar). Inginerii care au proiectat lucrarea au estimat ca va fi terminata in cinci ani, insa dupa doar 16 luni era functionala, cu pretul a 100.000 de vieti.
Calea ferata se numeste acum „a mortii”, iar cea mai dificila parte a ei a fost numita de prizonieri „hellfire pass” (trecatoarea focul iadului) – cand lucrarile pareau sa nu inainteze suficient de rapid, acestia au fost fortati sa lucreze in schimburi, cate 16-18 ore, chiar si noaptea, la lumina tortelor asemanate cu focul iadului. Uneltele folosite erau extrem de rudimentare, aproape ca au sapat in peretii muntelui cu mainile goale... Alte detalii vi le imaginati – batai, boli, foame...
Ca o ironie a istoriei, a umanitatii cu valurile ei de violenta care nu duc nicaieri, unul dintre podurile caii ferate pentru care au murit atatia oameni a fost bombardat de aliati 20 de luni mai tarziu, iar dupa razboi, britanicii au distrus 4 km de cale ferata de pe teritoriul Burmei pana la punctul de frontiera Trei Pagode de teama ca va fi folosita de grupari separatiste. Pe teritoriul Thailandei, parte din calea ferata e ingropata sub un baraj, parte a fost distrusa si pe 130 de km de sine inca mai circula trenuri.
Muzeul The Hellfire Pass, in apropiere de Kancanaburi, e impresionant, clar, direct si dupa ce pe retina ti se imprima toate imaginile de acolo, ochii nu vor mai vedea niciodata in parcul care conserva urmele caii ferate doar vegetatie arsa de soare, doar stanci, doar munti in departare, ci duritatea pe care trebuie sa o fi avut piatra, aerul de foc, copacii inalti care trebuiau taiati pentru a defrisa zona...
E liniste, pasarile si insectele susura ca intotdeauna, dar aici natura nu e calma, dedesubt pamantul mocneste, scrasneste surd, aici nu e loc pentru pace... Natura de aici nu are linistea eterna a oricaror munti, suferinta se zvarcoleste inca in pietre, strigatele vibreaza inca in pasi...
Si te intrebi – cum de continuam sa uitam? Cum de construim muzee de razboi pentru a nu mai repeta greselile, dar continuam la fel?
Totul e departe de a fi trecut... Memorialele de razboi nu au decat rezultatul de a impresiona turistii timp de cateva ore (poate nici atat), cand, de fapt, suntem aceiasi, cu aceleasi ambitii... Ne vom emotiona gandindu-ne: ce buni suntem, cum ne mai doare suferinta altora – si ne vom intoarce la propria lupta pentru putere (dusa la scara mai mica sau mai mare), la propriile mici minciuni si ambitii... Poate e nevoie ca specia umana sa dispara pentru a fi din nou pace, pentru ca natura sa-si recapete linistea, sa taca strigatul din stanca sparta.

Hell Fire Pass

2010-02-27T07:37:00.000-08:00

Caldura coplesitoare mi-a amintit de vizita la muzeul de la Auschwitz. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa faca un pelerinaj la astfel de locuri ale suferintei omenesti, ne-ar face poate mai putini egoisti, ne-ar ajuta mai mult decat turul la Manstririle din nordul Moldovei in care te chicotesti in masina, bei bere si mananci mici. Cand vom fi nefericiti pentru ca nu ne permitem sa cumparam „nu stiu ce”, ne vom gandi, poate, cat de greu le-a fost lor sa le fie furata viata (si pentru ce?), cand vom fi nemultumiti de corpul nostru, ne vom intreba: „Oare cum e sa iti pierzi un picior sau un ochi?”, cand vom fi obositi sau nervosi ca lucrurile nu merg cum trebuie, cat de obositi au fost ei (culmea e ca am vazut fotografii cu schelete vii care aveau inca zambet pe buze)...
(foto) - Podul peste raul Kwai, parte din calea ferata a mortii

Dedicatie pacii, din partea unui fost prizonier australian

Marturie

Hell Fire Pass

In memoriam - Australia

Unelte

Cu lentila pe Bangkok

2010-02-25T18:09:00.001-08:00

Super pussy... intr-una dintre pietele de noapte ale Bangkokului

Intrarea la un sex-show costa cam 200 de baht, insa daca nu se face suficienta consumatie se pare ca patronii aplica si o taxa de iesire...

Templu

Buddha intins

La templul unde se afla uriasul Buddha intins, lumea lipeste foite de aur pe statui

In Bangkok se vinde piele cu tatuaje...

Suvenir din piata de langa templu

Arhitectura traditionala e grandioasa si foarte sclipareatza

pazita de tot felul de fiinte mitice...

dar si soldati ca la Queen Elisabeth

Grand Palace, resedinta regelui, taxa de intrare isi merita tot banii

Ziua la muzee, noaptea la femei

2010-02-25T18:07:00.000-08:00

Bangkok e un oras cu sange fierbinte, care iti mentine atentia concentrata si te copleseste cu stimuli extremi 24 de ore din 24. Desi la prima vedere aduce a Kuala Lumpur, diferenta se simte din prima zi al turului de temple – KL e doar un oras pentru facut bani, Bangkok iti reflecta cultura traditionala ziua si raspunde fanteziilor pe care vesticii le au despre thailandeze noaptea.
Senzatia mea a fost ca imaginea femeilor thailandeze a fost pervertita enorm o data cu acest turism sexual si ca sufletul thai e acum inghitit de afluxul de turisti care il transforma intr-un stereotip, in ceva comercial, neautentic. Eu sunt dovada vie – cand am fost la masaj m-am intrebat daca nu cumva in spatele acestui salon se afla si „altceva” si am regretat un pic pentru ca am plecat din Bangkok fara sa vad celebrul ping-pong show (femei care arunca mingi de ping-pong din vagin si, se pare ca nu numai mingi – sageti, panglici lungi sau lame de barbierit...). Toata lumea merge sa-l vada, pentru ca e „parte din experienta”, insa, pana la urma, un bilet in minus e o sustinere in minus pentru genul asta de show-uri... Se pare ca tipele primesc un salariu de vreo 80 de dolari si doar doua nopti libere pe luna. In Lonely Planet scrie ca prostituatele din Pattaya (supranumit si „the city of devil”) vin din Romania si Moldova (ma intreb daca e si asta tot un stereotip? Cei de la LP au uneori multa imaginatie...), asa ca a fost destul de nostim de fiecare data sa spun ca sunt din Romania. (oricum, cea mai frecventa reactie este: „Really? You’re the first Romanian I meet! Cool!”)
Ziua Bangkokul misuna de turisti cu camera foto in mana, te incurci de ei cand vrei sa faci o poza fara oameni, noaptea isi ia un alt chip, animat de pietele de seara care rasar din senin pe trotuare, unde inainte puteai trece nestingerit. Tentatia shoppingului e maxima pentru ca hainele sunt exotice, deosebite si foarte ieftine. Eu n-am putut rezista tentatiei de a cumpara doua carti (una despre traditiile din centrul thailandei si alta despre budhismul din Myanmar), desi chiar NU aveam nevoie de greutate in plus in rucsac...
Bangkokul e mult mai bine organizat ca infrastructura decat KL, insa locuitorii sunt cel putin la fel de aerieni cand vine vorba sa te indrume – mai mult, nu vorbesc engleza sau vorbesc o engleza atat de curioasa ca nu ii intelegi tu pe ei...

Morning enthusiasm

2010-02-23T18:27:00.000-08:00

In dimineata asta sunt apucata de entuziasm. Imi pregatesc calatoria in Cambodgia, citesc despre templul Angkor Wat si nu-mi vine sa cred ca voi fi acolo sa-l vad cu ochii mei. Capitala imperiului khmer (802-1432), una dintre cele mai mari puteri din Asia, avea un milion de locuitori cand Londra era locuita de doar vreo 50.000.
Calatoria asta deschide noi lumi pentru mine, complet noi... sigur ca exista documentare, dar sunt doar povesti, doar filme; eu simt ca le descopar cu adevarat, ca au trait intr-adevar, ca voi fi pe pamantul care acum mii de ani a sustinut o cultura atat de diferita de ceea ce-mi este familiar...
Angkor Wat se viziteaza pe bicicleta si se pare ca ai nevoie de minimum trei zile ca sa spui ca ai fost acolo.
Beau cafea, afara soarele necrutator isi ascute privirea, trece o pisica in echilibru delicat sus, pe pervazul geamurilor... Incepe o noua zi in Bangkok, cu ochii larg deschisi si camera la panda.

Thai massage

2010-02-23T05:46:00.000-08:00

De nelipsit din experienta culturii thailandeze este masajul traditional (1h – 7.5 $). Multi spun ca e dureros, ca e un chin si ca ar trebui sa te gandesti de doua ori inainte sa optezi pentru masaj thai... mie mi s-a parut intr-adevar profesionist, am iesit din salon gata sa o iau de la capat cu turul Bangkokului.
Camera luminata discret, muzica in surdina... te intrebi intr-adevar ce simte un barbat pe care o femeie il atinge in felul acesta... sunt miscari ferme, dar maseuza isi foloseste greutatea corpului pentru a-ti intinde si relaxa muschii corpului, in cele mai ciudate si uneori intime pozitii. Ce face thailandeza asta care zambeste atat de frumos si stie doar 3 cuvinte in engleza cand un barbat nu se poate abtine de la avansuri (de orice fel)? Zambeste si continua? E si altceva in spatele acestei afaceri?
Masajul te face sa vrei sa-ti mentii corpul sanatos si tanar, sub mainile acestei femei care ii da energie si il cunoaste atat de bine, asa cum noi nu ni-l cunoastem – toate punctele dureroase, tot ce stie sa faca... uneori totul iti dispare din minte, raman doar miscarile, ramai doar corp...
La sfarsit ti se serveste un ceai „spicy”, ti se spune sa nu bei apa rece o ora si sa nu te speli pe maini si pe picioare pentru ca muschii – acum calzi – ti se vor raci la loc.
Am incercat sa intru in vorba la final cu „ofiterul de PR” al salonului care te intampina la usa, vrand sa stiu unde invata thailandezii masajul traditional. Raspuns evaziv si usor incurcat (probabil engleza) – la templu, la scoala... „Este traditional, da, dar acum este o afacere, niciodata nu va mai fi ca inainte”, imi spune fata.
La hostel, cer din nou informatii – fata de la receptie imi spune ca nu, nu se invata in familii, chiar daca e parte din cultura traditionala si imi spune sa intreb la scoala de masaj de la templu daca vreau sa stiu mai multe... poate maine...

Trenul spre Bangkok

2010-02-22T01:20:00.000-08:00

Din KL Sentral, trenul spre Bangkok a plecat cu intarziere, ceea ce urma sa imi prelungeasca aceasta calatorie pana la peste 36 de ore...
A fost, insa, o experienta... si nu as schimba-o pe o calatorie cu avionul.
In gara l-am cunoscut pe Boris, un elvetian vorbaret de la care am primit o carte - "Christ philosophe", de Frederic Lenoir care e foarte draguta (cu ocazia asta imi dau seama ca profii de franceza din liceu si-au facut treaba - dupa atatia ani in care nu am vorbit franceza, pot sa citesc o carte fara dictionar). Mi-a scris ceva pe ea si eu o s-o dau mai departe altui vorbitor de franceza, cand o s-o termin (si cand Boris va fi batran, o sa ajunga din nou la el... scanata, in format electronic :).
La frontiera cu Thailanda ne-am intalnit cu o familie admirabila (uneori nu-ti vine sa crezi ca exista asa minuni) - mama (insarcinata cam in luna a 6-7 a - parea foarte tanara, ziceai ca avea 17 ani), tata si CINCI copii (cel mai mare avand vreo 10 ani) calatoreau prin Asia (o sa postez o poza cu ei - atat de frumosi! - ca in Sunetul Muzicii)
Trenul spre Bangkok arata exact ca in filmele cu Indiana Jones - fara ferestre, doar cu niste storuri rabatabile, cu ventilatoare in tavan si foarte, foarte vechi. Bineinteles, toate ferestrele si usile trenului deschise (trenul pana la granita Malaysia-Thailanda a fost si el nostim, usile se inchideau cu zavorul, ca la buda), prin statii se perindau mereu vanzatori ambulanti cu fructe, mancare si apa. Semnalul de tren in garile din Thailanda nu se da prin radio, ci cu un clopot pe care il suna impegatul, ca la cazarma...
In Thailanda, cultura musulmana pare destul de puternica... pentru ca n-am vazut niciodata oameni in Indonezia rugandu-se in tren sau in autobuz, la asfintitul soarelui, dar in trenul spre Bangkok, da...

Finally, out of KL

2010-02-22T01:10:00.000-08:00

Am fost fericita sa plec din Kuala Lumpur, un oras in care am fost plina de tensiuni. Degeaba au infrastructura moderna daca in centru localnicii nu sunt in stare sa iti explice cum sa ajungi intr-un loc cat se poate de cunoscut.
Constat ca pe masura ce comunitatile se dezvolta, sunt tot mai orientate spre latura materiala si isi pastreaza tot mai putin din abilitatea de a comunica, de a fi ospitalieri, de a da atentie celor din jur. KL e o comunitate multiculturala, combinatie de chinezi, indieni si malaezieni si, bineinteles, toata lumea este preocupata sa "reuseasca" in capitala. Mi-a lipsit zambetul indonezian si usurinta cu care te determina sa-i raspunzi.

Melaka - Malaysia's cultural center

2010-02-19T23:13:00.001-08:00

Fortareata A Famosa, construita de portughezi. Melaka face parte din UNESCO world heritage, dar, din punctul meu de vedere, a fost o mare dezamagire - e plina de kitsch, strazi inguste cu cladiri vechi sunt arhicirculate de masini, cand, de fapt, ar fi trebuit inchise, orasul vechi e sufocat de turisti, iar vehiculele traditionale (tuk-tuk-uri inflorate) se plimba de colo colo cu difuzoare cu muzica vestica la maximum !!!

Tuk-Tuk

Un colt de liniste

Kermit, asteptand sa fie preparati... :(((

Galerie de arta - printre putinele cu ceva lucrari de calitate. In rest, majoritatea suvenirurilor sunt incredibil de kitschoase!

In A Famosa, un trubadur

Chinez la o bere

Walking around the old area of KL

2010-02-19T23:09:00.000-08:00

In apropiere de Pasar Seni, Kuala Lumpur

Indianca asteptand sa treaca ploaia

Primii mei pasi... in Asia

In sfarsit, in turnurile Petronas

2010-02-19T22:40:00.000-08:00

Turnurile unde isi are sediul compania Petronas care gestioneaza resursele de petrol ale tarii. Cele doua turnuri au 88 de etaje, de exact 297 ori mai inalte decat mine (in hol au un calculator care iti masoara inaltimea - cica am 1.52!!! hm... am impresia ca m-au furat cu 3 cm).

Ca sa urci in podul suspendat de la etajul 41 e gratis, dar trebuie sa te trezesti foaaarte devreme pentru ca numarul de bilete oferite zilnic este limitat. Eu si Dewi (Indonesia) am reusit sa urcam din a doua incercare (in prima zi am ajuns la 8.30 si era prea tarziu).

Inainte sa urci, vizionezi vrei nu vrei un filmulet corporatist despre Petronas, unde afli ca sprijina raliul Malaysiei, investesc in cercetare-dezvoltare si au creat prima motocicleta de curse si prima masina de curse de productie malay..., ca au construit in incinta turnurilor o filarmonica (arata foarte bine in filmuletz. Se pare ca acolo lucreaza si un roman, dupa cate am aflat apoi) si sustin o universitate corporatista...

Pe pod ai 10 minute sa pozezi in dreapta si in stanga...

Kuala Lumpur

2010-02-17T20:57:00.001-08:00

KL e un oras modern, pentru facut cariera si business

Floare si traseul trenului suspendat
In prima mea zi in KL, strazile erau pustii, agitatia - inca adormita de sarbatoarea Anului Nou Chinezesc

Kuala Lumpur Telecomunications Tower

In Putrajaya, capitala administrativa a Malaysiei; foto - barlogul primului ministru

Moscheea roz, cred ca cea mai frumoasa moschee pe care am vazut-o pana acum, cel putin din exterior, plasata pe malul lacului artificial din Putrajaya

Copilarie urbana

In Moscheea roz, o indianca foarte finutza pe care am pandit-o ceva timp pana sa o prind in poza

Singapore

2010-02-14T05:46:00.001-08:00

Cladiri dupa care iti sucesti gatul

Zanele odihnindu-se

Relaxare la metrou

Smecherii cu cobra in parc... dar uitati-va ce fatza are victima. Ce nu face omul pentru o poza

Stapanul cobrei

Hm... blocuri deocheate

St Andrew's cathedral

Prin Singapore misuna o gramada de bule batrani si calatori

Solitaire Saint Valentine's - totusi, am primit un trandafir intr-un mall

Ati mai vazut masline asa de colorate?

Singapore - oaza vestica in colorata Asie

2010-02-14T04:13:00.000-08:00

Singapore a fost un mic soc cultural dupa ce am locuit timp de sase luni in Indonezia, Yogyakarta care nu e cel mai libertin loc din lume si daca iesi in maieu pe strada te fluiera baietii pentru ca nu e considerat "sopan" (politicos) - trebuie sa ai umerii acoperiti.
Calatoria mea a inceput cu o oaza vestica in colorata Asie. In Singapore se vorbeste engleza, placutele cu numele strazilor sunt la locul lor, cat se poate de clare si la metrou auzi ca in Londra: "Please, mind the gap"... Asa ca am asimilat Singapore oarecum cu imaginea Londrei, mai ales cand m-am plimbat pe malul raului, cu toate vaporasele care se perindau incoace si incolo. Sar din peisaj si-ti sucesc gatul cladirile imense care se termina in nori si designul futurist.
M-am asteptat sa gasesc in Singapore nebunie (mai ales dupa ceea ce am citit in Lonely Planet - se pare ca autorii scriu cartile din fantezie), un fel de Jakarta sau de Surabaya cu trafic aglomerat, dar, poate si datorita sarbatorii noului an chinezesc, orasul era literalmente gol, liniste, lume relaxata, bule peste tot si mai ales sexi-asiatice. Moda feminina din Asia - acolo unde cultura o permite - e ceva gen rochita mulata cat mai scurta, fustita de 5 cm, eventual cu dresuri negre si tocuri inalte, pantalonasi - ceea ce nu e neaparat ok mai ales atunci cand zanele asiatice nu discern cu privire la estetica propriului corp, adica nu stiu sa se opreasca atunci cand nu le sta bine. Cele reusite sunt, intr-adevar, sexi...
Pe langa cascatul gurii la cladiri moderne, oamenii mi s-au parut cei mai interesanti - imbracati funky, imbratisati pe strada (ceea ce in Jawa nu se vede aproape niciodata), relaxati... Totusi, fata de zambetul cald al indonezienilor, care te imbraca si te linisteste, aici toti vanzatorii sau functionarii sunt acri si iti raspund de parca ti-ar face o favoare (hm... ar trebui sa ma simt ca acasa, in Romania)
Unul dintre lucrurile care imi plac mult la calatorii este posibilitatea de a invata lucruri direct de la cei care apartin culturii respective. Fiind Anul Nou chinezesc, am dat intr-un mall peste niste chinezi veniti sa vanda diverse obiecte de artizanat traditionale si Lingling m-a invatat cum sa fac un trandafir chinezesc.
Si cum anul asta am avut parte de doua sarbatori de Anul Nou, sa bem pentru inceputul calatoriei aflate sub semnul Tigrului!

A, si daca ajungeti prin Singapore, recomand hostelul Sleepy Sam - dragut si plasat strategic pe drumul spre Johor Baru (15 minute plimbare pe jos pana in Malaezia)

Yogya family

2010-02-13T03:15:00.000-08:00

Rere (Indonesia), my housemate, and our favorite dancing gesture

Seba (Argentina), the rat and snake exterminator

Gosia (Poland) - my travel partner

Kees (Australia), who was by my side in my most difficult moment in Jogja

Slawek (Poland), the unusual guy, waiting for his unusual princess. He was my first passenger when i learned how to ride motorcycle - so brave!

Desman (Indonesia) was my first motorcycle teacher in Yogya; he does not know what being sad means

MY TEACHERS

Alvi Lufiani - jewelry

Aria Sucitro - drawing and sketching

I've never been in front of such a huge unknown - the trip i am starting tomorrow, exacly 6 months after i arrived in Indonesia...
During this time, they (and not only; also Daniela (Ecuador), Luisana (Venezuela), Karli and Simon (Austria), Anna (Poland) and Titi (Indonesia) and...) have been my family, cared for me and laughed with me. I hope it won't happen like it always does - you never go to the aniversary of 10 years since highschool graduation - and we'll see each other soon!!!

Travelling St Valentine's !

2010-02-12T04:56:00.000-08:00

On the 14th i’ll be leaving Jogja for another adventure. I will travel through southeast Asia before returning home – Singapore, Malaysia, Thailand, Cambodia, Laos, Myanmar, India and Nepal, for the first part.
Although Jogja chapter finished so soon, i am glad i found a place to return when things in Europe won’t work the right way or when i will want to retire. I learned a lot and i felt at peace here, living so close to art of all kinds, watching it taking form. I met interesting people and now the world seems much smaller and familiar because i have friends on all continents.
During my stay here a lot of people helped me. For some, I don’t even remember the names. The bule status brought me harassment, but also a lot of protection. Indonesian hospitality is amazing and i'll probably be considered a freak when i go back to Romania and smile to everybody on buses or on the street, as everyone does here naturally when they meet somebody else's eyes. Thanks, everyone, for showing me around, taking me in your cars or on your motorcycles...

foto - up The head of the village (kepala adat) in Kutai National Park (south Kalimantan) and his wife, a talented dancer

"Mister", who helped me get around Samarinda (Kalimantan) by his moto

Dicki (left), also known as the "head of the Mafia" due to his connections everywhere; to the right, the dayak woman who taught me how to make traditional jewelry from beads

The kids from Loksado (south Kalimantan) who accompanied me everywhere around the village

The Bear Family who were so warm and so caring when they hosted me in Banjarmasin, south Kalimantan

Glo, a very very dear friend - i hope her career will flourish in Jakarta

Anez, crazy guy, who came with me to he harbour in Surabaya (Jawa) to search for a cargo ship i wanted to hitchike to Banjarmasim. He also introduced me to this amazing Scotish couple who came all the way to Indonesia cycling !!!

The Korean group i met in Pulau Madura and we travelled around the island together

He took me by moto to the center of Pamekasan, the capital city of Madura, to watch the bull races

Siswi and Anthony, working as salespeople, were driving with me around Surabaya to show me around because they were afraid that the city is too dangerous for a girl alone

Sanja, my friend from Slovenia, who hosted me in Bali

Sam's parents, who had 11 children. Active supporters of couchsurfing.org, their very very young souls are admirable

On April's (left) motorcycle I was driving my first 50 meters on Pantai Bira (Makassar, south Sulawesi), Sam is a huge fun of backpacking and Irma (right) cooks excellent food

Crazy Indonezia

2010-02-11T01:58:00.000-08:00

Brand indonezian de ceai

Prima pe dreapta, padure neexplorata, va rugam, poftiti!

Uimirea din primele zile de a vedea atatea motociclete in trafic

Cu purcelul la plimbare

Cinta terus!

Din dragoste pentru arta, indonezienii picteaza orice

Pui artistici

"Please, kiss my ass" - asta citeste mereu pasagerul meu de pe motocicleta

Intelectualele si castravetele

Dirty Romanian language...

2010-02-11T01:49:00.000-08:00

In grupul nostru, limba romana a prins reputatia de „limba porcoasa” datorita numeroaselor similaritati dintre cuvinte normale indoneziene sau din alte limbi si argou romanesc. Asa ca Sebastian a ajuns sa ma intrebe „Can you speak Romanian to your mother? You have such a dirty language!” Si asa a ramas – „you and your dirty Romanian language”...

- Pulau = insula
- Pula = de asemenea
- Sulawesi = numele unei insule cu forma nostima din arhipelag
- Kakah (citit caca) = frate mai mare
- Laba-laba = paianjen
- Bulan = luna
- Bagaimana = cum?
- Beli – a cumpara (cum zice un cantec la chitara „Beli dari pulau Bali” – cumparat din insula Bali)

Colegii s-au distrat si pe seama lui ‚eu fac” (fuck). Una dintre conversatiile la care se ajunge inevitabil intr-un grup international este „cum fac animalele in limba ta” (discutie pe care am avut-o chiar in prima seara in Jogja), dar si „invata-ma injuraturi”. Asa ca acum am in minte un dictionar intreg de injuraturi in spaniola si in poloneza si, la randul meu, ma tavalesc de ras cand ii aud pe Sebastian sau Slawek cu un ton inocent: „Sugi pula” sau „Sa te fut in cur”... sau pe RR pe care o amuza numele ceaiului indonezian „Futami” si traducerea lui in romaneste.
Cuvinte si intelesuri nostime m-au invatat chiar profesorii (ceea ce niciodata nu s-ar intampla in Europa). De la profesorul de la cursul de schite si desen stiu si alt inteles al cuvantului „burung” = pasare pentru ca m-a intrebat in clasa daca "stiu despre „burung”" referindu-se la piata de pasari. Bineinteles, toti colegii au izbucnit in ras pentru ca burung e cuvantul de argou pentru sexul masculin. De la profesoara de bijuterie stiu cuvantul „kentut” (a te partzai) si dupa ce l-am invatat, in casa noastra nebuna, am avut pentru o perioada, in loc de „salut, ce mai faci” conversatii de genul: „Kamu sudah kentut?” (Te-ai partzait deja?) – „Belum” (Inca nu) – indonezienii nu spun niciodata „nu”, preferand acest „inca nu”, cu speranta pentru viitor. „Itu tidak sopan!” – Nu-i politicos ce spui!

Sunt fata de patron!

2010-02-11T01:43:00.000-08:00

Tata si-a tras afacere in... Samarinda, insula Kalimantan, Indonezia... si nu ne-a zis si noua!
Noroc ca are o fata care le afla pe toate

Restaurantul de fitze si mostenitoarea afacerii, cu fitzele din dotare

Sudah makan?

2010-02-11T01:28:00.000-08:00

Ochiometric, n-ai zice ca poporul asta iubeste mancarea, daca te iei dupa aspectul lor de slabanogi. De fapt, cand ii intrebi ce mai fac, 90% din cazuri mananca, au terminat de mancat sau se pregatesc sa manance. Replica „sudah makan?” (ai mancat deja?) e un fel de intrebare de politete, de acelasi rang cu „ce mai faci?” Asa ca Islamul a nascocit sacrificiul potrivit pentru a demonstra credinta, facandu-i sa renunte, timp de o luna la distractia preferata – in timpul Ramadanului.
Seara, Jogja se invaluie in mirosul intim si primitor al mancarii calde, al fumului de sate, al tentatiei „roti bakar” – mahalaua inghesuita si draga.
Indonezienii mananca orez la fiecare masa, chiar si la micul dejun si au idei preconcepute legate de gusturile culinare ale vesticilor, despre care cred ca NU POT manca orez si ca nu suporta mancarea picanta. Foarte adevarat, calatoria in Asia iti cam schimba gusturile culinare, fie si din cauza faptului ca sosurile variind de la extrem de picant la dinamita iti cam anesteziaza papilele gustative, asa ca dupa cateva luni, mancarea nu mai are gust fara „sambal” (sos picant). Exista si restaurante unde sambalul nu e dinamita, dar nu acolo se afla distractia, ci in standurile care rasar pe strazi la apusul soarelui si servesc o varietate ametitoare de bunatati – mancare la tepusa – sate (carne de vita sau pui in bucati mici, trase in tepusa, pestisori fripti, oua de porumbel fierte si insirate pe un betisor), tempe (boabe de soia preparate cu un fel de fungus si taiate in felii care apoi se prajesc) si tahu (tofu), gorengan (diverse feluri de chiftelute vegetariene prajite), martabak (clatita umpluta cu carne si verzaturi), banane prajite si tot felul de alte prajiturele...
Mentinerea siluetei nu se afla pe „to do list” in Indonezia avand in vedere ca mancarea traditionala se bazeaza in proportie de 80% pe prajeli si pentru bauturi se foloseste foarte mult zahar! Pe de alta parte, totul este natural si e preferabila o farfurie de orez unor felii de paine cu chimicale (indonezienii mananca incredbil de mult orez la o masa, care are si rolul de a atenua gustul picant al mancarii).
Inainte de a calatori in Indonezia e bine sa va faceti vaccinurile anti-hepatita, iar apoi sa inchideti ochii la aspectul igiena alimentara si sa incercati cu incredere mancarea vanduta pe strada (e cea mai delicioasa, iar eu nu am avut nici macar o data probleme cu stomacul in sase luni in care am mancat oriunde), fara sa va uitati prea atent unde e preparata si cum, cat de curate sunt paharele, etc. Toate dughenele par insalubre, dar asta e parte din atmosfera si din distractia de a descoperi gustul locului. Dupa cateva luni, nu mai aveam nici o problema sa punem in cafea zahar cu furnici („extra protein” J) sau sa bem es-jeruk (limonada) in care s-a inecat cate o musculita. La toate s-a adaugat si replica de ironizare a sclifositilor – You are so „bule”!
Jeruk (geruc) – un fruct la limita dintre lamaie si portocala – e baza pentru cea mai populara bautura de aici. Fiind o tara musulmana, berea se gaseste doar in unele supermarketuri si in restauranele pentru bule (brandul indonezian se cheama Bintang (stea). Indonezia are un singur fel de vin „Orang tua” (Parintii) care are gust de sirop de tuse. In Jogja, pe strada Sosrowijayan, in fata supermarketului Circle K, vinerea seara se strang 50-60 de oameni care stau in fara supermarketului (Vizavi e Bintang cafe, un local pentru bule cu muzica live), beau bere si rontaie alune de pamant – e o ocazie buna pentru a cunoaste alti calatori sau pentru a socializa cu indonezienii.

O farfurie de Asia

2010-02-11T00:57:00.000-08:00

Bineinteles, prezentarea ne apartine (mie si lui RR, colega mea de casa) - oua de prepelita si un rulou cu banana inauntru

Gado-gado = mancare vegetariana cu tempe, tahu, sos de alune, oua, vegetale, creveti (care se cheama krupuk)

Es Campur - o gustare dulce - un fel de supa din diverse feluri de jeleuri si fructe, cu gheata

Soto - supa cu pui, orez, vegetale

Mi goreng - taitei prajiti cu vegetale si ou

Nasi goreng mera - orez rosu prajit, cu ceva verzaturi si carne de pui

Indonezienii, creativi la toate capitolele

Amintire din Bali!

Exotic Bali...

2010-02-04T01:13:00.000-08:00

O noua provocare? Nu, nu am incercat surfing... e unul dintre putinele sporturi trasnite care nu ma atrage

Lipeala in Bali !!!

Curtea interioara a unui hotel din Ubud - 80 de dolari pe noapte

Ayo, come to Bali!

Ceremonia de la sase de asezare a ofrandei la un magazin din Ubud

Bule intr-o galerie de arta din Ubud

Oprire pe traseul de rafting la o "statiune" de Yoga

Rafting

Plaja Jimbaran

Plaja Kuta, in top ten cele mai frumoase din lume
(una dintre explicatiile care mi s-au dat pentru deversarea de deseuri de pe plaja a fost "low season", desi sezon e cam tot timpul... era plin de oameni)

Templu pe coasta

Maimute furacioase - la intrarea in templu ti se spune sa iti scoti ceasul, cerceii, ochelarii de soare si alte bijuterii si sa ai grija la aparatul foto pentru ca maimutele sunt cleptomane. Ti se mai da si o esarfa pe care sa o legi in jurul taliei, semn ca ti-ai inghtit toate frustrarile si sentimentele negative si nu le vei lasa la suprafata. Cei care sunt in perioada de doliu nu au voie sa intre in templu pentru ca e dificil sa isi invinga durerea.

Bali - bule land

2010-02-04T00:57:00.000-08:00

Despre exoticul Bali, in jurul caruia imaginatia europeanului tese povesti si imagini... e plin de verdeata si de o atmosfera spirituala aparte (avand in vedere ca peste tot, pe strazi, in fata magazinelor, in case trebuie sa fii atent sa nu calci peste cosulete mici cu flori si putin orez – offerings pentru zei... De mai multe ori pe zi, localnicii aseaza aceste ofrande in fata caselor sau magazinelor, intr-o mica ceremonie intima - ideea este de a da inapoi simbolic ceea ce le-a fost oferit de catre zei. Fiecare casa are un altar, dar uneori localnicii au altare chiar si in magazine sau pe strada). Un lucru nostim – statuile din Bali sunt imbracate in sarong pentru decenta... Un detaliu util - daca esti primul sau ultimul cumparator, superstitiile ii obliga sa iti dea pretul pe care il ceri pentru produs, oricat de mic ar fi.
Pe de alta parte, zona Kuta din Denpasar e centrul dezmatului, o enclava pentru albii veniti la distractii exotice si foarte foarte ieftine. Se ofera totul de la plaje, masaj, cluburi de toate genurile (unul dintre cluburile pentru gay se cheama Braveheart) pana la droguri, alcool si fetite. E firesc sa dai o tura prin Kuta pe la 10 seara si sa auzi o conversatie in gura mare intre un indonezian si un bule (strain cu pielea alba): „Deci, pana la urma, ce oferi – cocaina, hasis, marijuana si mai ce?” intreaba bule, trecand pe langa noi si numarandu-le pe degete. Sau, te trezesti ca ti se arunca intrebarea obisnuita: „Transport, mister?” completata pe un ton mai jos: „Hasis?” Fetele de 15 ani sunt tranzactionate in acelasi mod, pe strada...
Ne-am distrat pe seama motivului australianului beat care e o parte importanta din atmosfera Kuta... (Australienii viziteaza frecvent Bali pentru vacanta, fiind aproape si deschis la orice gen de distractie)
Plaja din Kuta a fost o dezamagire – mai murdar ca la Mamaia si valuri imense asa ca nu am inotat cine stie ce.
Ubud e centrul artistic al Denpasarului – un satuc frumos, plin de hoteluri si casute superbe, cu piscini turquoise, curti interioare, palmieri si canale unde inoata pesti colorati, magazine ale designerilor, galerii de arta (cele mai multe, totusi, vand kitschuri si uratenii), temple...
Locuit de artisti, tineri in luna de miere, bule ajunsi la batranete care isi permit sa se retraga intr-un loc atat de exotic si sa fie fericiti...
Pe raul din Ubud am facut rafting toata echipa intr-una din zile, ceea ce ne-a dat ocazia sa vedem statiunile de cinci stele unde bule se retrag sa faca yoga, incojurate de liniste, respirand armonie cu umbrelutele lor imaculate, cu casutele scufundate in verdeata...
La polul pragmatic al realitatii, Denpasar e incredibil de aglomerat, cu strazi foarte proaste si un trafic agresiv. La intoarcerea in Yogya, mi s-a parut ca m-am intors in provincie, intr-un orasel cu doua stradute si trafic linistit, unde nimeni nu claxoneaza, nimeni nu se lupta pentru 50 de centimentri de sosea...
Din pacate, nu am reusit sa vad din Bali ceea ce as fi vrut – coasta Amet am auzit ca e minunata, as fi vrut sa ajung acolo mai ales pentru snorkelling. Viata de bule din Kuta m-a cuprins cu totul si vacanta in Bali a fost pentru mine mai mult un timp pe care l-am petrecut cu prietenii, fara sa vizitam ceva anume, doar pierzand timpul prin Kuta si Ubud (Gosia, prietena mea poloneza, partenera de calatorii, cu care ma voi vedea de-acum in kampung Europa – „satul Europa”, Sanja din Slovenia cu care am ramas prietena din primele zile in Jakarta, Dragos si Petru, profesorii de engleza care locuiesc in Korea si familia Loghin care locuieste in Bali de opt ani si de zece in Indonezia).

Imobiliare... vând casă la roșu cu fericire centrală

2010-02-04T00:55:00.000-08:00

Când ai reușit să-ți iei apartament, îți faci credit să-l renovezi, dacă îți merg bine afacerile, începi să lucrezi la o vilă, dacă te ține Dumnezeu, și la a doua, că poate ai doi copii și să ai ce să le lași... poate ăsta este motivul pentru care atât de puțini români călătoresc prin Asia. De câte case ai nevoie într-o viață de om pentru a fi fericit? Una în Elveția, una în Italia... De fapt, casele de care avem nevoie cu adevarat pică din cer, necondiționate de nimic, pe neașteptate și se resorb în evoluția noastră.
Câte lumi sunt pe lumea asta, câte lumi cuprinse în alte lumi, câtă culoare, câtă vibrație, câtă întindere amețitoare pe care n-o vom vedea niciodată pe geamul tramvaiului care ne duce și ne aduce de la serviciu, absorbit de gravitația oarbă a orașului, a timpului orb, egal cu el însuși, care curge prin noi, uscându-ne între cei patru pereții ai muncii noastre de o viață...
Casele sunt vii, ca oamenii, se schimbă o dată cu locuitorii lor, acasă de atunci nu mai există așa cum poate acest cald și liniștit acasă nu va mai exista peste un an. Povestea începe, ca la romantici, cu casa bunicilor din care, târziu, ca adult, mi-au făcut cu ochiul cotloane familiare cărora le reținusem detaliile pe când mă jucam sau învățam tolănită pe jos și care și-a încheiat cariera după moartea bunicii... Casa învăluită de viţă de vie şi linişte a socrilor, cu sobe fierbinți iarna, cu plapumi groase, cu atâta liniște... pe care am lăsat-o în urma deschizând capacul celei mai mari surprize a vieţii mele – casa din Indonezia.
Mă mișc prin Yogya ca și cum mi-aș străbate propria persoană – mediul cel mai familiar cu putință. Piesele puzzle-ului se potrivesc ca atunci când te îndrăgostești și „e să fie” și ești uimit de atâtea similarități. E ca într-o vrajă... camera mea e făcută pentru mine, cu fereastră imensă pe un perete, luna luminează ca un felinar puternic curtea pavata, palmierii își mișcă grațios și leneș frunzele, timpul e în sfârșit al meu – deschizânud-mi cu o mișcare generoasă de braţ paleta de oportunităţi la care am visat mereu – să studiez tot ce-mi trece prin cap.
Prietenii îmi dovedesc zilnic cât de multe mai sunt de aflat despre lume, iar Yogya mi-a împlinit fantezia originară în cine știe ce povești cu haiduci de a avea un căluț al meu – o motocicletă.
Ochii alunecă peste câmpurile incredibil de verzi, care ai zice că nu există decât în filme, caut culoarea în borcănașele cu pigment, culoarea care mă va readuce în acest acasă din amintire atunci când voi fi închis și această ușă. Un fluture mare ezită înainte de a-și deschide aripile și de a se odihni pe borcănașul albastru. E negru catifelat, fiecare aripă are ochi albi, tiviți cu nervuri violete. E una dintre clipele în care îți ții respirația sperând s-o faci să dureze mai mult... și zboară mai departe, așa cum zboară din noi casele, conturile din bancă, prietenii, familiile, joburile, când, într-o închidere catifelată de aripi, totul se concentrează în întrebarea dacă ai fost sau nu fericit.

Mencintai seni daripada makanan - Examen la Institut Seni

2010-01-11T23:30:00.000-08:00

Artistul se strecoara in becak, sub lucrare

Conducatorii de becak sunt super-incantati sa transporte lucrarile, mai ales ca in Indonezia orice forma de arta este foarte admirata si e o mandrie sa ai copilul in scoala de arta - :) nu ca in Romania "fa-te, avocat, Sandele - termopane, termopane, tata"!

Cel mai placut examen la care am participat, atat pentru ca am admirat lucrarile colegilor, cat si pentru ca am luat parte la relatia atat de speciala dintre profesorii indonezieni si studenti.
Cultura din Indonezia, sustinuta de ideea de familie, dar si de respect (limba javaneza este construita pe nivele de respect fata de interlocutor, iar acestea sunt total diferite intre ele ca si lexic) este cadrul care le permite profesorilor sa fie atat de deschisi, sa glumeasca, sa se apropie atat de mult de studenti fara ca acestia sa isi permita glume de aiurea sau "nu fac tema asta asta, ca proful e de treaba"... (e adevarat, aici e vorba de arta, deci pasiune, si nu de obligatie)
Motocicletele incarcate cu tablouri opresc in fata cladirii, lucrarile se insira langa perete, profii fac misto de o culoare sau o postura a vreunui personaj, colegii mei se ajuta intre ei sa-si expuna pentru cateva minute in fata dosen-ilor (dosen=prof) munca pe un intreg semestru, imprumuta ramele de la unii la altii, din tavan atarna tablouri care compun o expozitie de nuduri ale studentilor mai avansati... bineinteles, mi-a fost groaznic de ciuda ca nu avut aparatul de fotografiat cu mine...
In tabloul in care trebuia sa ne desenam spatiul personal, zaresc in camera unui coleg o chitara, precum si un afis pe care scrie simpatic: "Mencintai seni daripada makanan" (sa iubim arta mai mult decat mancarea! - ceea ce e mare lucru pentru o natiune careia ii place atat de mult sa manance)...
Am crescut de cand am ajuns in Indonezia, acum nu-mi mai admir colegii fara rezerve ca la inceput. De fapt, doar cativa dintre ei au cu adevarat talent, restul poate vor creste in cei trei ani de studiu care ii mai asteapta...
Mencinta Institut Seni pentru toate incurajarile profesorilor, pentru toata rabdarea de a ma convinge de punctele pozitive ale lucrarilor mele si de a trece cu vederea pe cele negative, pentru zambetul cu care mi-au spus sa am incredere in mine, pentru lucrarile colegilor care m-au facut de fiecare data sa ma intorc acasa si sa vreau sa desenez mai bine.

Selamat tahun baru, 2010!

2010-01-08T01:48:00.000-08:00

Poza de la concertul de Anul Nou al prietenilor cu palaria mea cea noua!! - 11.45

Ralu si lucrarea cu trenul - pentru o iubitoare a garilor de provincie - sedinta foto de prosteala la 4 dimineata

Blocaj de 15 minute in trafic pe strazile din Yogya de Anul Nou
Selamat tahun baru dari Indonesia! - Felicitari de Anul Nou din Indonezia!

Am o superstitie legata de Anul Nou care - fie din cauza ca e adanc infipta in subconstientul meu, fie ca o fi ceva adevarat - se cam adevereste. Nu am nevoie sa citesc horoscopul, ceea ce simt sau fac in noaptea de Anul Nou se perpetueaza tot anul... Pentru 2010... am condus motocicleta patru ore, am vazut un spectacol de muzica al unor prieteni intr-o gradina imensa, pe malul unui rau si am sters-o fara sa le spun "la revedere" pentru ca nu prea imi gaseam locul (apoi mi-a parut rau pentru ca m-au cautat prin gradina). Inainte de 11 noaptea mi-a fost foame si am dat gata o farfurie mare de "nasi goreng", pe drumul de intoarcere mi-a fost frig, dar a fost placut sa gonesc singura pe strazi.

RR, colega mea de casa, mi-a repetat mereu: Tidak boleh "sad" malam ini, Ralu! Harus happy! - Nu tebuie sa fii trista in noaptea asta, trebuie sa fii fericita! Superstitia asta imi creaza ceva stres, dar pana la urma am lasat-o balta - oricum se va intampla ce e scris sa fie!

Bloody photos!

2009-12-01T21:48:00.000-08:00

Procesiune de inmormantare

Abia dupa cel de-al doilea taur ucis mortul este considerat mort, iar pe spinarea celui de-al doilea, sufletul sau parasete satul

Some kind of jim morrison :) ...

Tau-Tau - sculptura care reproduce chipul persoanei decedate

Tinerii din familie poarta cotume traditionale

:) Liniste in Toraja

Paznic

Cimitir traditional

Casa traditionala, cu acoperisul de forma unei barci

Pregatirea pranzului de la 'pomana'

Inteleptii satului

Funerals in Tana Toraja

2009-11-16T00:25:00.000-08:00

In Indonezia timpul are o valoare relativa: traditii de acum sute de ani sunt pastrate pana acum, iar ceremoniile se desfasoara in acelasi fel cum le-ar fi facut stramosii.
In Tana Toraja, mortii se ingroapa cu doua ceremonii - una in spiritul credintei locale, cu accente animiste, cea de-a doua, crestina.
Ceremonia traditionala e un adevarat masacru - se taie pana la 50 de tauri si mult mai multi porci (fiecare familie aduce cate un porc care este taiat si preparat, apoi se imparte invitatilor). La o astfel de adunare vin pana la 1.000 de oameni, in functie de familie (pentru una modesta, cam 300), pentru ca se aduna toate rudele care locuiesc in diverse alte insule din Indonezia. Corpul decedatului este pastrat in casa si tratat ca o persoana vie, doar adormita, pana cand totul este pregatit pentru ceremonia de inmormantare si toata lumea poate veni sa il vada ultima data.
Este foarte important ca totul sa se desfasoare cum trebuie, sa fie omorate suficiente animale (sufletele animalelor ajuta sufletul decedatului sa treaca podul spre celalalta lume) pentru ca altfel sufletul decedatului se intoarce in sat si creeaza neplaceri familiei...
O astfel de ceremonie da indigestie doar privind-o iubitorilor de animale. ONG - urile pentru protectia animalelor nu prea au ce face si, oricum, in Indonezia sunt preocupate mai mult de specii de primate si broaste testoase

Complexul bule

2009-11-15T00:42:00.000-08:00

Culoarea pielii e in Indonezia bijuteria numarul unu. Toate cremele din superamarketuri sunt pentru albitul pielii (ba se gaseste chiar si ceai pentru albit pielea), indonezienii se imbraca pana in dinti de teama soarelui care ii va bronza si isi compara constant intre ei nuanta bruna a pielii. Cei mai negriciosi sunt ironizati, cei mai deschisi la culoare, admirati. "Gosia hitam!" exclama colega dayak a Gosiei si isi apropie pielea pentru comparatie. Dayacii se bucura de una dintre cele mai deschise nuante de piele din Indonezia, javanezii se resemneaza la culoarea lor intunecata.
Cu obisnuita nemultumire umana care te face sa iti doresti ceea ce nu ai, indonezienii isi slutesc farmecul lor de papusi brune cu zambet sclipitor, acoperindu-si fata cu creme albe care le dau un aspect tribal...
Nu as merge atat de departe incat sa-i numesc rasisti... e doar o chestiune de gust, de estetica...
Nici nasul lor mic, delicat nu le convine. In schimb, sunt morti de admiratie dupa nasul meu care iese cu tupeu la inaintare... asa ca intorc capetele pe strada, de pe motocicleta sau din masina si striga "cantik!" (frumoasa!)

Tana Toraja

2009-11-14T03:34:00.000-08:00

Destinatia noastra in Sulawesi e inconjurata de munti si renumita pentru ritualurile funerare.
Oamenii Toraja isi aseaza mortii in grote sapate in stanca si sculpteaza efigii ale decedatilor. Ei cred ca mortii pot lua cu ei diverse lucruri si ca animalele pe care le-au detinut in timpul vietii trebuie sa isi urmeze stapanii dincolo.
Sculptura in lemn, diverse impletituri si bijuterii din margele colorate reprezinta arta Toraja.
Principala atractie sunt, fireste, inmormantarile, asa ca glumim, macabru, in spiritul locului, sperand sa fim martorii unei astfel de ceremonii.
In spririt turistic, Toraja fac doua inmormantari - una imediat dupa moarte si cea de-a doua in lunile Iulie - August, cand este plin sezon.

Spre Sulawesi

2009-11-14T02:47:00.000-08:00

Ne inghesium intr-o Honda Kijang zece oameni, inclusiv soferul. Doi pe locul de langa sofer, patru la mijloc si inca trei pe locurile din spate pentru o calatorie de trei ore spre Balikpapan, orasul port de unde pleaca vaporul nostru spre Sulawesi.
Nimeni nu se grabeste nicaieri, firesc, Indonezia e tara fericita in care oamenii refuza sa se streseze si continua sa isi repete "tidak apa-apa" (nici o problema) ca o mantra pana ajung sa creada cu convingere. Gasirea combinatiei norocoase in asezarea bagajelor in spate e un spectacol amuzant pentru bule - indonezienii calatoresc cu bagaje inimaginabil de mari si multa, multa mancare (una dintre placerile vietii lor), precum si farfurii, pahare...
O data ce reusim sa plecam, o surpriza placuta vine din partea muzicii - Scorpions?! Nu ne vine sa credem dupa atata siroposenie indoneziana (pop rockul lor e un gen miorlait, bun pentru coloana sonora a telenovelelor, despre dragoste si inimi frante).

Impachetati strans (eu sunt lipita de fereastra intr-o margine), reusim sa ajungem in portul Balikpapan, unde aflam ca vasul nostru nu pleaca la 11 noaptea, ci abia la 1... asa ca avem de asteptat. Dam o tura prin portul invaluit in fumul dens al gratarelor cu sate (frigarui din pui) sau ikan bakar (peste fript), cu ceata de curiosi dupa noi - fiecare tine sa ne intrebe personal de unde suntem, ce avem de gand sa facem, ce varsta avem si daca avem prieten... asa ca sa porti aceeasi conversatie de zeci de ori pe zi te poate scoate cu usurinta din minti atunci cand calatoresti.

Unul dintre interlocutorii nostri, Afrim, ne spune ca in Tana Toraja (destinatia noastra in Sulawesi) a vazut cu ochii lui oameni morti mergand deasupra pamantului si o spune cu atata convingere (nu e primul) ca iti vine sa il crezi. Afrim are o nevasta si e in tatonari cu cea de-a doua... ne repeta ca el nu e om rau, dar ca nu are bani pentru a doua nevasta, asa ca o sa o pastreze doar ca amanta... Cele doua nu se inteleg, din fericire locuiesc la sute de km distanta (avantajul unei tari asa intinse). Totusi, Afrim clatina nemultumit din cap si spune ca abia trei neveste sunt "cukup" (destul).

Vaporul nostru e imens, ne aminteste de Titanic... din pacate, noi suntem ca di Caprio, in mizerabila clasa economica... Inainte ca pasagerii sa coboare de pe vas in Balikpapan, inauntru navaleste o ceata de carausi zgomotosi care se imbrancesc si alearga in cautare de clienti. La coborare, in Pare-Pare (Sulawesi) aveam sa vedem acelasi spectacol, doar ca din interior - pasagerii fac culoar, ferindu-se de urgia zgomotoasa a carausilor care zbiara si isi fac loc cu coatele.

In timpul noptii - un incident stupid in care doi tinerei au incercat sa ma lase fara geanta in timp ce dormeam. Norocul meu ca un spiridus prietenos mi-a soptit la ureche inainte de a adormi sa scot banii de acolo si sa deschid ochii in momentul in care intrau in toaleta cu geanta mea... Probabil nu se asteptau sa vin dupa ei, ba sa ii mai si fugaresc pana jos - unde i-am pierdut (fireste, nimeni nu s-a deranjat sa ii opreasca, era 4 dimineata). Cand m-am intors, geanta era tot in toaleta, camera era la locul ei, telefonul la fel, iar banii erau la mine, asa ca "tidak apa-apa". Tipul de la securitate s-a plimbat un pic cu mine poate ii recunosc printre pasageri, dar era atat de fara chef si pacifist incat am lasat-o balta...

Printre placerile indonezienilor se numara si datul zvonurilor mai departe. Orice subiect e bun de barfa si e cu atat mai delicios cand sunt si niste bule la mijloc, asa ca a doua zi tot vaporul stia de incidentul meu.

Indonezia plaseaza reflectoarele ei admirative asupra oamenilor albi, astfel incat tot ceea ce spun, fac sau mananca bule trece din vorba in vorba, de la om la om, mai ales cand indonezienii mor de plictiseala pe vapor si cea mai tare distractie este sa ii intrebe pe bule de sute de ori aceleasi lucruri si apoi sa comenteze intre ei, dand mai departe informatia.

Desigur, a fi bule are si avantaje - de multe ori am primit ajutor sau tratament special datorita atasamentului lor fata de pielea alba.

Kutai National Park, Kalimantan

2009-11-10T20:22:00.000-08:00

Mama urangutan cu bebelus

Wild forest

Lady orangutan

Liana

Animalutze in jungla

Resedinta tarantulei. La momentul vizitei, dormea inauntru

photos by Gosia

Derawan, ireal...

2009-11-10T19:57:00.000-08:00

Derawan este imaginea tipica la care oamenii se gandesc cand cineva pronunta "Indonezia" - apa turquoise, palmieri, liniste...
Mi se pare incredibil ca asa ceva exista in realitate, fara filtre de culoare, fara prelucrari pentru tv... Derawan are in corp linistea fericirii, un drog care te fura de la prima privire inspre pasarelele lungi de lemn care patrund in apa limpede. Poti da ocol insulei intr-o ora, casele sunt impodobite cu flori colorate, din cer te privesc palmieri asa cum vezi doar in cartile postale sau ghidurile de calatorie.
Primul meu gand a fost ca este un loc minunat unde sa te intorci la finalul vietii. Am petrecut in Derawan doar o zi si jumatate, suficient cat sa imi lase impresia ca este un loc la capatul lumii, la granita spre o alta lume...

Noaptea, plimbandu-ma pe plaja, cu intunericul in fata, am senzatia ca pasesc spre o alta lume, spre infinit, spre Nimic. Pasarela de lemn ne duce adanc in aerul de mare, in muzica fosnitoare, sub cerul care se deschide ca o harta, ca o coala de hartie, un planetariu real. Nimic nu mai conteaza deja, ce am trait, ce voi trai, sub infinitul care iti ia mintile. In departare, furtuna lumineaza norii stransi la orizont, dezvaluind castele fantomatice.

Derawan are harul de a-ti concentra toate gandurile in momentul prezent, ceea ce putine destinatii de vacanta au talentul de a face. Snorkellingul e o alta activitate construita din placerea pura a privirii. Nimic nu mai ramane in lume decat ochii care privesc in jos, spre fascinanta lume subacvatica. Inoti alaturi de testoase si pesti colorati, corali... surprinzator ca nu e un documentar tv, ci exact ceea ce vezi cu ochii tai.

Pentru calatorii fara bani, parte din experienta Derawan este insusi drumul spre acest loc de vis care dureaza cam 20 de ore cu autobuzul si e un adevarat infern. Aproximativ 15 ore petrecute intr-un autobuz gata de sa se dezintegreze pe un drum semi-asfaltat si de-a dreptul forestier pe alocuri... Am fost curioase sa vedem celebrul drum, desi la intoarcere am fi dat orice sa avem bani pentru biletul de avion...

Pulau Derawan - insula paradis

2009-11-10T19:37:00.000-08:00

Rasarit in Pulau Derawan - cer imens, arhitectra impresionanta a norilor

Apa turquoise, palmieri uriasi - imaginea de legenda a Indoneziei

Mare parte din experienta "Pulau Derawan" pentru calatorii fara multi bani este drumul cu autobuzul pana acolo - 20 de ore - timp in care ti se rearanjeaza organele interne...

photos by Gosia

Loksado foto

2009-10-31T20:45:00.000-07:00

Sungai Amandit (Sungai=fluviu)

Padurea...

Libelula rosiatica

Air terjun = cascada

Altar Dayak

Banjarmasin foto

2009-10-31T20:40:00.000-07:00

Cotlon in Banjarmasin

Femei vanzand flori pentru ofrande

Rascruce dupa Loksado

2009-10-31T20:04:00.000-07:00

Ca orice calatorie si aceasta are momentele ei in care totul merge foarte lent, impotmolit. Presiunea psihica atunci cand calatoresti singura, mai ales ca fata, prin Indonezia, este imensa. La fiecare pas, esti atractia publicului, cuvantul bule e peste tot, toata lumea iti studiaza gesturile, fata, ba mai si comenteaza cu privire la ceea ce faci, la ceea ce mananci, la ceea ce cumperi. Mai ales cand esti intr-un mic orasel de tranzit (Kandangan) in care nu ai ce sa faci pentru aproape o zi intreaga... Apropourile masculine nu se compara cu ceea ce avem in Romania, totusi exista si uneori iti vine sa-i imbrancesti pe toti deoparte, sa te lase in pace...
Solutia mea a fost sa ma ascund intr-un net cafe... si sa imi amintesc de padurea din Loksado, un satuc la marginea junglei, cu poduri suspendate deasupra unui rau in care toata lumea inoata, pescuieste, se spala si face caca. In Loksado, pentru "straini" exista un alt cuvant - "Turis". E numele cu care timp de doua zile m-au strigat copii din zona, tinandu-se tot timpul dupa mine.
Padurea e fantastica - puternica, salbatica, zbarlita in toate partile de bambusi, palmieri. Din loc in loc arborii de cauciuc sunt crestati, iar lichidul se strange intr-o jumatate de nuca de cocos.
Vietati incredibil de colorate misuna prin aceasta padure - fluturi imensi, negri, cu model de un turquoise viu sau verde, libelule svelte cu corpul rosu... Cascada e dincolo de un sat dayak, insa singurul elememt traditional pe care l-am putut vedea a fost locul unde isi tin, se pare, ceremoniile... in rest, case normale, cu antena parabolica si motocicleta la intrare... Profesorul de la scoala din sat imi spune ca Dayacii vin doar de doua ori pe an sa isi sustina ceremoniile, in rest traiesc in jungla si migreaza in fiecare an din loc in loc, construind noi case in padure.

Banjarmasin - Venezia Kalimantanului

2009-10-31T19:48:00.000-07:00

Banjarmasin, poetic denumit "Orasul celor o mie de rauri" e o venezie in mizerie, un ghem de canale cu apa galbuie si maghernite proptite deasupra apei pe stalpi care zici ca stau sa cada, pe sub care colcaie sobolani cat puii de pisica.
Cele doua malluri ale orasului sunt pustii - doar eu si vanzatorii si nicaieri nu scap de aceleasi intrebari care devin obositoare, la fiecare pas: "De unde sunt, cati ani am, unde ma duc?"
Dincolo de farmecul de maghernita mizera si de oras al luntrelor, in Banjarmasin am cunoscut niste oameni minunati - familia la care am stat - Keluarga Beruang (familia de ursi), cum ii place Lalei sa ii spuna.
Impreuna cu ei am fost la Martapura, unde e de vizitat un complex comercial plin cu bijuterii. Oraselul aflat la 40 de km de Banjarmasin e renumit pentru productia de bijuterii cu pietre pretioase si diamante; in apropiere se afla cateva exploatari de acest gen.
Politistii, prietenii mei din calatorii, s-au interesat pentru mine in legatura cu o barca spre Negara, mirandu-se de intentiile mele curajoase. Si sa nu uit de echipa simpatica din supermarket care mi-a ajustat cu foarfeca cerceii pentru a ajunge la dimensiunea pe care mi-o doream (kecil, kecil-mici, mici), de fata care a vrut sa imi dea cerceii ei cand colegii pareau sa nu se descurce prea bine sa scoata la lumina noul design.
Cum pentru o calatorie cu barca mai trebuia sa pierd o zi in Banjarmasin, am decis sa plec cu autobuzul spre Loksado, orasel unde ma astept sa gasesc jungla si cascade...

Bye bye , Surabaya!

2009-10-28T23:06:00.000-07:00

Singura bule de pe vas, ma strecor printre privirile tuturor. Puntea cea mai de sus, asa cum mi-am imaginat, luna atarna din cer, leganandu-se, jumatate.
Plecam cu intarziere... bye bye Surabaya - raman in urma luminile orasului si portul care mi-a devenit familliar.
Surabaya e cel mai mare port pe care l-am vizitat pana acum - lasam in urma vase tip cargo, vase de pasageri ancorate in apropiere de port, incet-incet se face liniste, doar vantul si sunetul regulat al motorului.
Oamenii dorm invalmasiti si, da, avem un cocos la bord care tine sa isi faca datoria, il aud de unde stau cocotata, izolata in momentul asta al calatoriei la care m-am gandit atat. Al doilea cocos isi face auzita prezenta... dialogheaza.
Stele sudului, deasupra, necunoscute. Indonezia mi-e draga, ca o lume la care am visat si mi-a depasit asteptarile.
Vantul imi flutura parul, adormindu-mi gandurile, amortindu-le pe masra ce intunericul se apropie tot mai mult. Curand, nici o lumina decat punctele albe ale stelelor. Ca marinarii de la inceputul lumii... Imi lipseste petecul lipit de ochi si papagalul...
...................................................................................................................................................................

Am dormit aproape in continuu 20 de ore, incercand sa tin sub control senzatia de permanenta ameteala. Intr-una dintre pauze, spre seara, am urcat din nou pe puntea de sus.
E un sentiment ciudat de tristete in mijlocul marii. Mi-am imaginat ca daca as vedea apa oriunde imprejur imi va da o senzatie de liniste, de impacare. In schimb, e mai mult gustul amar al depresiei, al disperarii.

Pulau Madura

2009-10-28T22:14:00.000-07:00

Legata de Surabaya printr-un pod nou-nout, Pulau Madura e un petec de pamant sfaramicios si galben, renumit pt Karapan Sapi, cursele de boi.
Incerc un hitchiking, dar dau de un politist care, auzind cuvantul 'wartawan' - jurnalist, se incapataneaza sa imi opreasca un autobuz si sa ii spuna soferului sa ma lase sa merg pana in Pamekasan (orasul principal al insulei) gratis. Zis si facut. Din autobuz vad piete presarate in malul galbui, palmieri care imi zboara prin fata ochilor, adormindu-ma.
Dupa obisnuita intalnire cu localnicii in statia de autobuz - care presupune ca toti trag de mine sa ma urc in becak sau pe motocicleta sa un in taxi, reusesc sa ajung in centru, sa vad Karapan Sapi.
Multa foiala, imbranceala, toata lumea se indreapta spre stadion. Locul ideal pentru a ma trezi ca nu mai am portofelul.
Doar 10% dintre cei adunati la stadion pot vedea cursele de boi, restul se foiesc, se ridica pe varfuri, rontaie sau beau suc cu gheata. Ma lipesc de un grup de coreeni care predau engleza in Malang si sunt in vizita, ca si mine. Nici ei nu fac prea multi purici la karapan sapi pentru ca au o masina inchiriata si vor sa vada si altceva pe insula.
Merg impreuna cu ei la focul etern - o pacaleala, cateva mici focuri pe pamant, ingradite de un gard si groaznic de cald. Urmeaza satele pescaresti, presarate pe coasta sudica a insulei, cu barci prelungi si colorate. O droaie de copii ne inconjoara cand coboram sa facem poze. La exploatarile de sare de pe insula te ustura ochii din cauza vantului sarat...
Am avut noroc cu coreeni, m-au lasat in Surabaya si m-au invitat sa ii vizitez in Malang, un oras din insula Jawa situat intr-o zona muntoasa, un fel de pol al frigului, daca exista asa ceva aici...

Surabaya in photos

2009-10-27T18:30:00.001-07:00

Chitara in Tanjung Perak Harbour

Pesti in piata nocturna de animale din Surabaya

Melci vii cu cochiiliile pictate in piata de animale

Pantai Kenjeran

In portul Kalimas

Terminalul de Pasageri Tanjung Perak

Productia manuala de tigari in House of Sampoerna

Muzeul Submarinului Pasopati (1952, tip whisky, Rusia) din Surabaya, merita viztat!!!

Tanjung Perak harbour

2009-10-27T17:30:00.000-07:00

Am iubit mereu porturile poate din cauza ca m-am nascut intr-un oras port.
Portul Tanjung Perak din Surabaya este imens, mizer si suspect ca orice port. Terminalul de pasageri e plin de oameni care stau trantiti pe jos, dormind sau pierzand vremea in asteptarea vaporului.
Portul a ajuns sa-mi fie familiar datorita unei plimbari accidentale cu autobuzul in micul port Kalimas (destinat doar transportului de pasageri spre insula Madura), dar si incercarii mele de a gasi un vas cargo (un plan nebunesc de-al meu) cu care sa plec spre Banjarmasin. Cu ajutorul unui amic indonezian, am dat de un om care lucra pentru o companie de transport marfa care ne-a aratat depozitele de unde in fiecare noapte se incarca marfa pe vase care pleaca spre Banjarmasin. Calatoria dureaza de trei ori mai mult decat cu un vas de pasageri (3 zile) si e destul de nesigura, ne-a spus ghidul, ceea ce a fost evident din momentul in care am ajuns la fata locului. Oamenii cu ochii inrositi de nesomn, privind ciudat, vase mici, arcuite... Oricum, a fost interesant sa patrudem macar pentru cateva minute in lumea nevazuta a portului.
Intamplarile mele in Tanjung Perak erau, insa, departe de a se termina... O zi mai tarziu am pierdut vaporul spre Banjarmasin, fiind nevoita sa umblu din agentie de voiaj in agentie pentru a-mi recupera macar o parte din bani...
In sfarsit, printr-un prieten al lui Anez din Surabaya am reusit sa primesc un bilet pe urmatorul vas spre Banjarmasin...

Surabaya _ Here plaza< there plaza!

2009-10-25T21:15:00.000-07:00

Cel de-al doilea oras ca marime din Indonezia e un centru "fancy" pentru cumparaturi, viata pare sa se desfasoare intre o plaza cu sase etaje si alta, oamenii supravietuiesc sarind dintr-un incubator cu aer conditionat in altul (din masina, in mall, din mall, in restaurant), iar transportul public e la pamant - asigurat de bemos, microbuze minuscule, in care chiar si eu ma ghemuiesc, cu toate geamurile deschise.
Surabaya e o Jakarta mai mica si nu la fel de poluata, in care shoppingul si viata de noapte sunt principalele atractii. E imposibil sa mergi pe jos din cauza caldurii si a traficului, iar soferii de autobuz n-au nici cea mai vaga intentie sa te indrume incotro vrei sa mergi, singurul scop este sa te urci in autobuzul lor.
Probabil nu multi bule viziteaza Surabaya, motiv pentru care hartuirea e la cote maxime. Lumea te fluiera pe strada, te striga: "Hoi! Hoi!" sau "Hello, Mister, ke mana?" (unde mergi?), taxiurile te claxoneaza in cautare de clienti, becak drivers iti arata locul liber si te intreaba: "ok?"
Nu-i greu de ghicit ca Surabaya e un oras al contrastelor... Langa cladiri luxoase si hoteluri renumite se straduiesc sa respire si piete traditionale, fascinantele piete de noapte, piata de animale, deschisa doar noaptea si micile locuri unde poti manca delicios daca nu faci prea multe fite la igiena. "Piata asta e ultima piata traditionala din Surabaya", imi spune Anez, "dar vor sa o darame sa faca un alt mall in loc".
De vazut in Surabaya - in afara de vizitat malluri luxoase si cheltuit banii pe branduri (ceea ce nu cred ca aveti), neaparat trebuie gustata atmosfera locala din cartierul arab si cea mai mare moschee din Surabaya (Mesjid Ampel) - eu l-am vizitat seara, cand vanzatorii din bazar isi inchideau tarabele. Mi-a amintit de Istanbul, avand aerul unei mahalale din apropiere de port.
House of Sampoerna este muzeul tutunului - frumos amenajat, intrarea e gratis, organizat de una dintre companiile cu traditie in productia de tutun din Indonezia, detinuta acum de Phillip Morris. In timpul zilei, puteti vedea cum se lucreaza, fiecare femeie angajata impaturind manual circa 4.000 de tigarete pe zi.
Templul budist de pe plaja kenjeran este construit chiar pe malul marii si e inconjurat de atata liniste
Daca ajungeti in surabaya< neaparat incercati terang bulan (clatita umpluta cu ciocolata) sau martawa (clatita umpluta cu ceapa, usturoi si carne).

Toate panzele sus, din nou!

2009-10-15T04:02:00.000-07:00

Au trecut doua luni de cand sunt in Indo si e timpul pentru o noua calatorie. Primul tur mai amplu incepe in Surabaya, oras-port din nord-vestul insulei Jawa, de unde sper sa fac un salt cu vaporul pana in sudul insulei Kalimantan – jungla si urangutani !!! – in orasul Banjarmasin care, dupa descrierile din Lonely Planet si dupa imaginatia mea ar trebui sa arate ca un fel de Venezie asiatica – piete pe apa, schimb de produse din barca in barca, multe culori... Pe lista in sudul Kalimantanului mai sunt cateva orasele in apropiere de Banjarmasin unde se afla mine de pietre pretioase si diamante, Negara – care in sezonul ploios arata ca un oras-insula, suspendat deasupra apei si Kandangan, de unde intentionez sa ajung cu autobuzul la Gosia (prietena mea din Polonia) care studiaza in Samarinda.
Impreuna vom calatori 16 ore cu autobuzul pana in Pulau Derawan (pulau = insula) – imaginea tipica a paradisului, vom sta catva timp la localnici si sper sa vedem delfini. Apoi, vrem sa ajungem in insula Sulawesi pe care sa o traversam de la nord la sud si neaparat sa incercam „snorkelling” in fascinanta lume de sub apa. Colegii care au incercat deja spun ca este magic!

Filozofii...

2009-10-15T03:53:00.000-07:00

Bursa asta m-a facut sa imi dau seama ca ideea romanilor de a se „vinde”, de a-si pune eticheta de natiune ospitaliera nu are nici o baza...

In Ro, la un accident in trafic, lumea se strange, se holbeaza, mai rar te ia cineva cu masina sa te duca la spital, cel mult vor suna la 112... Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca n-ai sa vezi in veci ca un necunoscut pe care il rogi sa te ia cu masina sa isi schimbe drumul pe care il are de facut ca sa te duca pe tine unde ai nevoie. Ba mai mult, daca faci autostopul si le spui ca nu ai bani, uneori pur si simplu se opresc si iti spun sa cobori (cand in toata Europa autostopul e gratis, pentru calatori fara bani, dar cu mult suflet) – normal, pot sa gaseasca un „client” care poate are ceva bani.

In Indo, ambele variante au fost traite de mine sau colegii mei.

Daca ai un accident (in Indo se intampla des pentru ca 98% din transport este pe motor, poate de-asta si sunt atat de prompti in a reactiona), oricat de mic, pana sa te dezmeticesti, te ia cineva pe sus sa te duca la spital, chiar daca nici nu te cunoaste... Totusi, din experienta, autorul indonezian al accidentului a incercat de fiecare data sa evite responsabilitatea... probabil in virtutea faptului ca avea de-a face cu „bule” care sunt oricum plini de bani?!

Personal, am rugat un indonezian sa ma duca pana ‚mai incolo’ cu motocicleta (am facut autostopul) ca sa iau autobuzul spre aeroport si el m-a dus pana la aeroport. Ba a mai facut si pana pe drum, am oprit un pic... , a pus benzina si nu a vrut nici un ban..., mi-a spus ca atunci cand ajuta pe cineva, ajuta sincer, din inima. L-am invitat in oras intr-o seara... din pacate, atunci rupeam prea putin pe indoneziana si el nu prea pe engleza...

Asa ca daca vreti sa aflati ce inseamna ospitalitatea din suflet, faceti o calatorie pana la capatul lumii...

Poate candva romanii au fost si ei ospitalieri, poate inca mai sunt, prin sate, prin Ardeal, prin Bucovina... dar, in mare, aceasta trasatura de caracter nu mai e a noastra.

Anii de comunism ne-au nenorocit sufletul – atat oamenilor care au trait in acea perioada, cat si celor care au fost de-abia atinsi usor in copilarie, ca mine. Din cauza acelor 50 de ani suntem suspiciosi, egoisti, tematori... nu vorbesc din observatii gratuite, ci doar analizandu-ma pe mine... In tara, sunt considerata o persoana buna si deschisa. Raportandu-ma, insa, la colegii mei si la spiritul de aici – imi dau seama ca nu-i chiar asa...

Colegii mei de aici m-au ironizat cand le-am spus ca mi-e teama sa imi cumpar o bicicleta ca sa nu cumva sa mi se fure dupa prima saptamana (experienta din Romania). In Jogja, poti sa iti lasi bicicleta o zi intreaga nelegata pe un drum principal si o vei gasi tot acolo, cu toate la locul ei... pe verificatelea. Sebastian din Argentina si Daniela din Ecuador si-au lasat castile si telefoanele mobile inauntru pe marginea strazii si, dupa cateva ore, le-au gasit, cuminti, la locul lor. Si e o tara mult mai saraca decat Romania, dar religia are cuvantul cel mai greu de spus la capitolul asta.

In Romania, daca esti generos, lumea zice: ok, e alegerea lui sa faca cinste mereu, cu atat mai bine pentru noi, probabil are mai multi bani de se ofera mereu sa plateasca... Asa ca mi-am propus sa fiu precauta, dar aici lucrurile – iesitul in oras, filmele, cartile – functioneaza pe baza unui schimb relaxat, cu inima deschisa, schimb care nu se cuantifica, dar din care ai de castigat, in primul rand prietenie.

Parintii ma avertizeaza de departe – ai grija in cine ai incredere, pe cine primesti in casa... Dar increderea e baza unei prietenii, iar aici totul porneste de la principiul – iti acord incredere, pana la proba contrarie. Contrar lectiei invatate din Romania – nu ma deschid din prima, sunt intai suspicios, incrunt spranceana sa vad daca meriti sa-mi deschid sufletul si casa... Un om suspicios e un om intunecat... cine isi doreste o astfel de companie?

Cele cateva lectii invatate in Romania mi-au creat ceva probleme la inceput. Din fericire, sunt suficient de flexibila cand vine vorba de adaptarea la bine...

My indonesian boyfriend

2009-10-09T01:22:00.000-07:00

Idul Fitri in pictures

2009-10-09T01:13:00.000-07:00

Teroristi pusi la respect

Steaua evreiasca injunghiata

Pe tricoul lui scrie - "Cineva care pleaca atunci cand vine Ramadanul"

Soldatelul lui Allah

Girl power...

Cantand pentru Allah

Islamul nu este terorism, in limba indoneziana

Super armament

Gaza will never die! Save Palestina!

Confusing Idul Fitri

2009-10-09T01:11:00.000-07:00

Incerc sa ajung „la zi” cu scrisul pe blog si rememorez finalul Ramadanului – sarbatoare numita aici Idul Fitri. Momentul a fost asteptat cu muuulta nerabdare atat de indonezieni, cat si de buleh care isi doreau sa poata rontai liberi pe strazi in timpul zilei sau sa poata manca in oras cu colegii indonezieni.
Jogja sarbatoreste finalul Ramadanului cu o mare parada stradala a tuturor scolilor din oras care pregatesc dansuri, cantece si care alegorice pentru placerea publicului.
Cu ochii cat sarmalele si obiectivul pregatit, am fost martora a diverse mesaje contradictorii, unele destul de socante, cum ar fi momentul in care o gigantica stea evreiasca a fost injunghiata cu un pumnal urias in cadrul uneia dintre reprezentatiile organizate de scoli. Pe langa cantece traditionale (melodia despre Awah = Allah pe care stiam cu totii sa o fredonam la finalul serii) si dansuri, elevi de toate varstele au defilat prin fata noastra cu mitraliere, cutite, bombe si tancuri, menite sa transmita cele mai contradictorii mesaje – „Islam is not terrorism” ; „Save Palestina!” – unii dintre ei au impartit pliante cu mesaje de genul asta... Asa ca la finalul serii habar n-aveam ce sa mai credem... in conditiile in care pana atunci Indonezia fusese pentru noi o tara musulmana, dar cu un grad ridicat de toleranta.
Eram cu atat mai confuzi cu cat... toate aceste manifestari erau organizate de scoli, iar unii dintre cei mici cantau cu atata pasiune despre Allah agitand un cutit de jucarie...

Merapi in pictures

2009-10-09T00:59:00.000-07:00

Dolce vita indoneziana

Ralu inghetata pe varful vulcanului Merapi

In pozitia favorita, foto by Gosia

Ralu si Gosia

Hm...

Grupul cataratorilor pe Merapi: o romanca si trei polonezi - Slavek, Gosia si Anna

Merapi sunrise, by Gosia

Localnica din Selo

Slavek aparand mingea Gosiei

Anna, cea mai bule si printesa dintre noi, intr-un autobuz indonezian, spre Merapi

Gunung Merapi

2009-10-09T00:58:00.000-07:00

Am aniversat o luna de la aterizarea in Indonezia printr-o excursie pe Gunung Merapi (in limba indoneziana, muntele de foc), un vulcan activ de aproape 3.000 m, din apropiere de Jogja.
Dupa un drum fragmentat intre diverse autobuze, am avut norocul sa fim pescuiti de o masina de familie, cu sase locuri care ne-a trecut serpentinele cu minimum de indispozitie pentru noi (fata de varianta autobuz minuscul in care oamenii se inghesuie pana la refuz).
Urcusul pe muntii din Indonezia incepe noaptea pentru a prinde rasaritul pe varf si a cobori pe racoare (cat de cat), asa ca pe la 12 si jumatate ghidul ne-a batut in geam, iar la 1 eram la inceputul traseului.
In prima parte a urcusului alunecam prin praful care ne intra in toate orificiile posibile, urmeaza etapa stanci de catarat si transpiratie rece, vant, dupa care, mai aproape de varf, descoperim ca stancile incep sa fie calde si prin crapaturi ies aburi fierbinti, suficient cat sa faci un ceai pe creasta...mmm... Sus, insa, ora 5 dimineata, frig de crapa pietrele. Degetele ni se umfla pe butoanele aparatului foto si ne zgribulim in spatele unei stanci in asteptarea rasaritului, impreuna cu un mic grup de cehi.
Geana de lumina coloreaza orizontul si facem pozele memorabile repede-repede, grabiti sa o stergem spre zone mai caldute... nimic mai usor sub soarele indonezian care zambeste cu 30 de grade la 7 dimineata...
La intoarcere, noroc pe toata linia – masina organizatiei care se ocupa de rezervatie are drum chiar in Jogja! Hitchikingul e simplu si sigur in Indonezia, oamenii vor pur si simplu sa te ajute si sa afle mai multe despre tine...

Jogja’s traditional game

2009-09-23T21:43:00.000-07:00

Jocul traditional al Jogjakartei se desfasoara in Alun-Alun, piata de langa Kraton, centrul vechi al orasului, si e caraghios si ironic in acelasi timp.
Prin praful unei bataturi imense, oamenii merg legati la ochi cam o suta de metri, incercand sa se opreasca exact intre doua palcuri de copaci imprejmuite de ziduri. Grupuri de prieteni ii urmeaza, incercand sa le faca drumul cat mai sigur, ferindu-i de alti orbeti care bantuie prin batatura. Bineinteles, inainte de a incepe trebuie sa iti pui o dorinta si apoi sa incerci sa simti energia locului, desi e cam greu printre chicoteli, tipete, sunetul masinii de inghetata, al pocnitorilor sau artificiilor din Alun-Alun. Partea caraghioasa este ca foarte rar cineva nimereste drumul dintre palcurile de copaci, cei mai multi dau ocol bataturii, uneori ajungand sa mearga chiar in directie opusa fata de orientarea corecta. Partea ironica tine de asistentza celui legat la ochi - grupuri de oameni care merg dupa un orb, amestecandu-se prin praful pietei, punandu-i intrebari orbului sau razand de alti zombie bezmetici, incapabili sa isi gaseasca drumul.
Jocul incepe seara si, pana dupa miezul noptii, oamenii continua sa se amuze incercand sa isi dibuiasca drumul spre dorinta la care s-au gandit. De multe ori, cei care reusesc spun ca au uitat sa isi doreasca ceva.
Marginea lui Alun-Alun (Jogja’s nightlife) e tivita cu locuri unde se poate manca – noi le-am numi „terase”, dar sunt, de fapt, un fel de dughene improvizate unde se gateste, cu pleduri asternute in fata lor pe care sunt asezate mese scunde. Se sta pe jos – sub pled, asfaltul e fierbinte de la soarele de peste zi.

Jogja - second home

2009-09-22T23:58:00.000-07:00

Dupa o luna in Indonezia mi-am gasit aici un fel de „acasa”. Jogja e un oras colorat in extreme, ca intreaga lume asiatica, dar plin de arta si misunand de studenti.
A avea pielea alba intr-un oras asiatic iti da un statut special care presupune si preturi speciale si te expune la aventuri suplimentare. Daca ai nevoie sa iei autobuzul spre templele Borobudur, indonezienii de la terminalul Jombor te ataca din toate partile si ai nevoie de toata fermitatea ca sa ii determini sa te lase in pace. Partea distractiva este ca toata lumea ti se adreseaza cu: „Hello, Mister! Where are you going?”, replica pe care o auzi la fiecare cinci minute de mers pe jos pe strada. E nostim la inceput si continua sa fie si dupa aceea, doar daca nu te afli intr-una din zilele tale proaste – dispozitie care pare sa nu existe in Indonezia.
Indonezienii zambesc frumos, rad mult si le place sa cante. La cateva minute dupa cutremurul recent din Jakarta, pe care am avut placerea sa il prind la universitate, oamenii au inceput sa coboare de la etajul cladirii si sa comenteze razand.
Indonezia e tara desfatarii pentru vestici, iar desfatarea nu inseamna hoteluri si servicii luxoase, ci prajituri delicioase rontaite pe strada, banane in foietaj, bomboane din nuca de cocos, tempe (mancare traditionala din soia) sau sucuri naturale de fructe, totul foarte ieftin, chiar si cu ajustrarea de pret aplicata oamenilor „buleh” (albi). Asa ca singura problema pentru o vacanta aici ar fi biletul de avion...
La Universitate, studentii au o relatie speciala cu profesorii, apropiata, bazata pe glume, dar care devine si serioasa cand e cazul. Cat despre mine, stau cu dictionarul la fiecare curs si incerc sa invat indoneziana... studiez ceea ce imi place - arta, iar profii ma incurajeaza.
Pana acum am prins indoneziana suficient cat sa intretin o conversatie daca sunt in situatia de a face hicthiking pe undeva...
Bursa asta este ceea ce am nevoie in acest moment, foarte potrivita cu ceea ce vreau sa invat si de mare ajutor pentru ceea ce vreau sa devin ca persoana. Colegii mei sunt prima lectie pe care am avut-o de invatat aici – toti oameni foarte interesanti care iubesc calatoriile, au diverse pasiuni si au facut pana acum o multime de lucruri chiar daca au doar 22 sau 24 de ani. Barbara din Cehia (27 ani) m-a invatat sa ma joc cu „poi” – doar de antrenament, Kees (Australia, 32) ma invata zilnic lectia generozitatii, de la Sebastian din Argentina (32) am invatat la chitara „Milonga de Pampa y Cielo”, cu Gosia (24) din Polonia am facut autostopul de la Borobudur pana in Jogja intr-o camioneta, stand pe spate si uitandu-ne la cer (sa-i fi vazut pe indonezieni ce surprinsi erau si cum ne aratau cu degetul: buleh intr-o camioneta!). Lista e lunga... Daniela din Ecuador arata ca o mica indianca si canta la flaut, Luisana din Venezuela studiaza fotografia si e atat de frumoasa, Lisa din America e la curent cu toate stirile si comentariile politice, iar Anna din Polonia e o mica principesa cu figura de supernanny care a studiat limba si cultura ebraica!
Desenez zilnic si citesc o carte imprumutata de la Kees, ne uitam la filme aproape in fiecare seara (aici se vand filme piratate cu coperta si subtitrari, ca sa nu mai spun de copiile xerox ale cartilor care sunt asa frumoase! arata exact ca o carte normala doar ca sunt alb-negru!). Am o camera cu fereastra pe tot peretele, casa e inconjurata de verdele campurilor de orez, iar seara deschidem larg usile si Sebastian canta la chitara in fata casei... Am o bicicleta roz de oras pe care am dat 400.000 de rupii si cu care ma foiesc zilnic printre armatele de motociclisti din Jogja.
Sunt aproape de piata – unde mi se ofera preturi pentru buleh si, chiar daca stiu pretul corect si le spun asta, pur si simplu nu vor sa imi vanda produsele pentru un pret local, doar pentru ca am pielea alba... Asta e latura intunecata a zambetului indonezian – impresia ca toti albii sunt plini de bani si ca trebuie taxati.
Pe de alta parte, sunt incantati sa isi faca un prieten alb sau sa ajute un alb. Te duc cu motocicleta sau cu masina unde ai nevoie chiar daca trebuie sa se abata din drumul lor...
In seara asta, pedaland spre casa, mirosul de mancare, de fum si de intuneric proaspat mi-a adus aminte de mahalaua bunicii, aproape de port, cu lume care se strange in casa pentru cina, cu cotloane de noapte... Indonezia rezoneaza cu ceva familiar – poate din cauza lipsei de formalitati si a simplitatii sau a faptului ca ei simt nevoia sa fie tot timpul impreuna, ca o familie, nu inteleg nevoia pe care o au uneori vesticii de a fi singuri...

A lot of sea - Baron and Sudak beaches, near Yogyakarta

2009-08-31T23:29:00.000-07:00

Plaja Parangritis, 20 km sud de Yogyakarta

2009-08-26T04:59:00.000-07:00

Batranica in piata de peste de langa plaja Parangritis

Trasura din alt timp...

Indonezienii in weekend

Castel de nisip

Personaje din Yogyakarta

2009-08-26T04:56:00.001-07:00

Strengar Indonezian

Femeie dormind in piata de fructe Prawirotaman

Baietel

2009-08-16T01:09:00.001-07:00

Un baietel foarte comunicativ, impreuna cu un coleg de bursa, japonez.

Daca vreti sa vedeti un popor cu adevarat ospitalier, mergeti in Indonezia, unde toti zambesc, de la portar, sofer de taxi, oameni de pe strada - si nu ca sa primeasca ceva, doar pentru ca vor sa va ajute.

Chipul Indoneziei

2009-08-16T01:03:00.000-07:00

Copil indonezian

2009-08-16T00:52:00.000-07:00

Jakarta - poze

2009-08-16T00:40:00.000-07:00

Jakarta de la et. 53.

Jakarta

2009-08-15T08:47:00.001-07:00

Jakarta, centrul lumii mele asiatice, cel putin pentru moment. Un centru al haosului in trafic, in relatiile interumane. La capitolul trafic e tragic, dar in ceea ce priveste contactul cu oamenii, haosul ia forma unui farmec aparte. Indonezienii zambesc mult, te ajuta cu placere si nu pentru bacsis. Unii au vrut sa faca poze cu noi, asa cum scrie prin ghiduri. La randul meu, am pozat niste figuri indoneziene minunate, de copii.

In Jakarta, strada se traverseaza pe oriunde (e de un haos pitoresc minunat de amuzant), trebuie doar sa iti impui dorinta, lucru pentru care scoala Bucurestiului e mai mult decat utila. Oricum, ceea ce numim noi haos in capitala e chiar organizare in toata regula fata de Jakarta.

Totusi... lumi diferite - Jakarta are ceea ce Bucurestiul nu va avea niciodata... Etajul 53 al hotelului unde stau imi ofera o priveliste nocturna minunata, plina de lumini si in perpetua miscare (in Romania nici nu stiu daca exista cladiri cu 50 de etaje). In Jakarta sunt o multime, dar este o tara a contrastelor, ca intreaga Asie - multi oameni traiesc in cocioabe, mai rau decat in Romania.

Viata e ieftina aici - 3 lei o masa de pranz cu care te saturi, 0,5 lei un bilet de autobuz, intrarea la muzeu - 1,5 lei... O vacanta in Asia de Sud est trebuie pusa in practica, macar o data in viata pentru a simti aceasta atmosfera atat de aparte.

Am vizitat monumentul national al Indoneziei, Monas, supranumit si ultima erectie a lui Soekarno - presedintele Indoneziei care a proclamat Independenta fata de olandezi in 1945. Foarte inalt, un singur lift in care incapeau 11 persoane si o coada imensa, am stat cam o ora la rand. Apoi, cea mai mare moschee din SE Asiei - intr-adevar foarte mare... dar nu se compara cu cele din Instanbul. O arhitectura plata, in stilul cladirilor comuniste, fara mozaicuri frumos colorate, doar foarte incapatoare.

Cam asta pentru astazi, nu cred ca am timp sa pun si poze - conexiunea e groaznica

Deasupra norilor

2009-08-13T16:20:00.000-07:00

Superb sa privesti pamantul de deasupra norilor. Cand te gandesti ca au fost oameni considerati nebuni pentru ca au avut visul asta. Parcele de pamant subtiri ca semnele de carte sau mari si neregulate, ca un desen cubist. Curand, inaintam in taramul zapezilor - norii materiali - mijesc ochii de atata lumina si alb. Asa trebuie sa arate Polul Nord.
Relatez la ora 3 dimineata din Dubai, foarte incantata ca am gasit wireless. De la Instanbul, am calatorit inghesuita intre fereastra si un arab sau turc foarte mirositor... si asta de dragul unei fotografii a apusului de soare pe care nici macar nu am apucat sa o fac pentru ca atat s-au lungit turcii la imbarcare ca am ratat momentul. Aveam locul de langa culoar, dar pt fotografia respectiva m-am gandit sa fac eu cumva sa stau la fereastra. Asa ca m-am asezat acolo si cand au venit vecinii de bancheta n-au mai comentat, dar vai de capul meu... sau, mai bine zis, de nasul meu... In avionul Emirates se pot face variate permutari pentru ca familiile sa stea impreuna - ei calatoresc cu copii de toate varstele care sunt foarte zgomotosi si lasa in urma lor un dezastru de mizerie in avion.
Ajunsi intr-un final la Dubai, cand sa respire si nasul meu linistit, dam peste un aer umed si foarte cald, cred ca aproximativ 40 de grade noaptea. Aeroportul din Dubai e imens, construit foarte modern, singurul inconvenient e ca tabelele de afisaj sunt foarte rare, probabil din cauza numarului imens de zboruri, si ca turistii trebuie sa se ghideze dupa anunturile verbale (distorsionate de accent, etc).

Cand spre Itaca vei porni...

2009-08-09T23:29:00.000-07:00

Trei zile pana la plecare. Ca un rac ce sunt, ma sperii, ma ingrozesc, necunoscutul ma ataca de peste tot si imi vine sa fac cale intoarsa spre calmul vietii previzibile din Bucuresti. Incerc sa ma linistesc, ma cunosc de ceva vreme si stiu ca sunt nostalgica si sentimentala si ca necunoscutul ma atrage in aceeasi masura in care ma sperie. Orice moneda are doua fete... si, evident, ceea ce voi invata din aceasta calatorie va fi mult mai valoros decat ceea ce as fi putut descoperi in sase luni in Bucuresti.
Racul din mine s-a zbarlit abia dupa ce Leone a plecat (ultima plasa de siguranta), lasandu-si prezenta subtila peste tot prin casa.
Acum voi descoperi ce sunt cu adevarat – un calator, in cautare de aventuri sau doar o visatoare. Sunt intr-adevar capabila sa traiesc astfel de experiente sau aveam doar nevoie de aspiratia spre ceva? Bursa in Indonezia nu este doar calatoria spre celalat capat al lumii, ci si experienta de a fi complet singura, fata in fata cu mine insami. Mai degraba experimentul din care sper sa iasa la iveala cine sunt.

Vedea-te-as la Babes, jigaraie indracita!

2009-07-29T22:46:00.000-07:00

Bestia devoratoare de kilometri din mine nu poate sta locului. Adulmeca harta si se zgaieste hamesita la insule indepartate, podisul Tibet, America de Sud, fiordurile scandinave. Ce-ar mai rupe lantul...
Cum voi avea toata viata la dispozitie sa ma ingrop in zile care seamana una cu cealalta, serviciu si responsabilitati de om mare, o s-o las libera sase luni in Asia de Sud-Est, spre care ii tot sticleau ochii curiosi, sa cotrobaie printre insule si sa scarpine vulcanii in crestet.
Inainte de asta, insa...
Bestia trebuie sa isi ia ceva precautii medicale. Nu ca ar transmite ea ceva turbare care te face sa lasi jobul si, in loc sa bagi banii in masina, sa investesti in experienta vietii tale... Ar fi bine daca ar fi molipsitor! Dar, nu... e vorba de vaccinurile necesare pentru calatoriile in Asia: impotriva hepatitei A si B, febrei tifoide, meningitei si difteriei care se cam simt la buzunar, valorand in total peste 600 de lei, dar te scapa de griji.
Detalii tehnice: substantele miraculoase se gasesc la Farmacia Doina din spatele magazinului Unirea. In Bucuresti, exista doar doua locuri „la stat” unde iti poti face vaccinurile: Victor Babes si Centrul de Vaccinari internationale de langa Cismigiu. La Babes consultatia e 100 de lei (doar pentru aplicarea unor vaccinuri!), iar la Centrul de Vaccinari nu au vaccinurile! Hai noroc, monser, noi sa fim sanatosi!
Mai mult, la Babes am nimerit cand d-na doctor era in concediu si, fiind de neinlocuit, nu exista nimeni care sa ma poata vaccina in perioada respectiva. Asa ca timpul a trecut... si voi pleca fara ultima doza de vaccin hepatita A+B...
Daca aveti nevoie de vaccinari, cel mai simplu este sa cumparati fiolele si sa mergeti cu ele la medicul de familie. Se fac cate doua, la interval de zece zile. Eu am optat pentru vaccinarea rapida pentru hepatita: 0, 7 si 21 de zile, desi ma indoiesc ca in Indonezia voi mai gasi ultima doza pentru rapel.
Noroc cu tarisoara noastra, ca suntem obisnuiti cu apa de robinet prin care inoata diverse bacterii si shaworma de la coltul strazii: imi spunea Andreea de la Ambasada Indoneziei ca bursierii din Europa de Est sunt mult mai rezistenti la boli decat cei din Vest si ca invata mai usor limba. Traiasca!

Decolăm spre aventură!

2009-07-29T06:00:00.000-07:00

Am intrat pe ultima sută de metri până la cea mai tare experienţă din viaţa mea: şase luni în Indonezia, unul dintre locurile pe care le fixezi cu privirea pe hartă şi te întrebi dacă vei ajunge vreodată acolo.
Timp de jumătate de an voi studia pictura şi voi fura meşteşug (olărit, prelucrare metale, pictură pe textile) la Institutul de Arta din Yogyakarta (în limba bahasa indonesia se numeşte Institut Seni, spre încântarea colegei omonime de la Business Standard care s-a văzut patroana artei într-o limbă îndepărtată).
În funcţie de finanţe, sper să mă pot plimba prin ţările învecinate Indoneziei care te fac să te gândeşti la masaj şi plaje senine: Malaezia, Thailanda, Filipine sau poate... Australia. La un moment dat m-am gândit că aş putea merge iarna să schiez la Nagano, în Japonia, dar după o sumară documentare mi-am dat seama că ar fi muult prea scump. Si neaparat spectaculosul Singapore.

Indonezia este cea mai mare ţară arhipelag din lume, având 18.100 de insule (dintre care 6.000 nelocuite) şi ocupă locul patru în lume la densitatea populaţiei. Doar capitala, Jakarta, are aproape nouă milioane de locuitori.

Denumirea "Indonezia" vine din grecescul indos şi nesos, adică "Marile Pământuri de la est de India". Este o republică prezidenţială care şi-a declarat independenţa faţă de Olanda în 1945.

Elementele reprezentative pentru cultura indoneziană sunt batik-ul - pictarea materialului textil, gamelan-ul - instrument muzical de percuţie care arată ca nişte oale înşiruite una după alta, teatrul de păpuşi wayang kulit la care se folosesc păpuşi bidimensionale şi dansurile Ramayana.

Cu toate fotografiile de paradis, Indonezia este o ţară în care oamenii trăiesc foarte prost şi am fost avertizată că voi fi tratată ca o "albă" plină de bani, numai bună de exploatat. Avantajul meu e ca stiu si cum e in tabara cealalta - si in Romania sunt restaurante care practica preturi diferite fata de clientii straini. Prima abilitate pe care sper să mi-o dezvolt este cea de a negocia.

1 RON= 3,350.74 rupii indoneziene. O bere costa aproximativ 2.000 de rupii.

Indonezia este, în mare parte, musulmană, celebra insulă Bali fiind o enclavă hindusă. Grupările extremiste dezvoltă oarece activitate prin zonă, dovadă atentatele recente din Jakarta (atacurile din Bali din 2005 au ruinat turismul local), dar să sperăm că le-a ajuns şi că în următoarea perioadă vor sta liniştiţi.

Aşadar, pe 13 august, decolăm spre aventură!

Piosenie de actualitate

2009-07-21T07:43:00.000-07:00

Bucureştiul e plin de oameni interesanţi... Din galeria tipului care comentează meciuri imaginare în autobuz şi care e un adevărat spectacol (spun cei care l-au auzit), astazi, în drum spre serviciu, mi se opreşte privirea pe colecţia de cruci şi mătănii vizibilă mai sus, care n-ar avea nici un farmec fără insigna cu Maica Domnului (fiecare cu fanii lui...). Scot discret aparatul foto din geantă să imortalizez altarul la purtător al mamaiei din imagine.
Bunicuta mai are, insa, si o alta imagine de impartasit publicului de ocazie. Nici bine nu plecăm de la Aviatorilor, că se întoarce spre o doamnă de lângă ea şi începe o poveste încâlcită despre o pensie la care are dreptul şi, fireşte, nu i se dă, în care e implicat şi preşedintele Ligii Naţionale pentru Apararea Drepturilor Omului, Alexandrina Gătej, fina preşedintelui Băsescu - "o beţivancă ordinară", repetă de mai multe ori mamaia cu evlavia la vedere.
- "Eu zic să-i daţi în judecată!" se implică o voce dintre călători.
Mamaia mai arunca ceva cuvinte "pioase" la adresa presedintelui, il amesteca si pe Ceausescu in discutie si tot ce a construit el si "n-or sa faca astia" (e clasic, stiu)... si incepe sa recite o poezie probabil compusa de ea si menita sa exprime toate frustrarile si nemultumirile prezentului, un amestec de viata grea, pretul painii, politicieni, inceputa cu memorabilul "Basescu, ca sef de tara/ Nu te bate, dar te-omoara".
Coboara din autobuz, continuand sa recite. Calatorii adera usor la mesajul mamaiei, comentand in urma ei. "Da, ce le ştie baba, le zice bine!"... Inutil sa mai spun... eternul roman, iubitor de poezie!

Ce ne-am face fara ei: curajosii, senilii care isi permit sa fie aparte - sau n-au incotro!
Mai jos, un filmulet care surprinde atat de bine lumea noastra, dar mai ales sanatatea gratis din spatele unui hohot de ras, de care de cele mai multe ori uitam sa beneficiem.

A woman in Crai

2009-06-21T14:20:00.000-07:00

Ma trezeste din somn mirosul proaspat de fragi. Prin vagon trece un tigan care vinde fragutze in cosuri mici din pai, cu 10 lei cosuletul. Mi-e prea somn, imi asez mai bine pantalonii de polar sub cap si dorm dusa pana in gara la Brasov cand – gata gata sa raman in tren – nu stiu cum sa-mi adun mai repede lucrurile si sa cobor.
Cea de-a doua iesire pe munte de una singura este in Piatra Craiului, muntele meu favorit. Urc pe traseul cel mai la indemana care incepe la Fantana lui Botorog. In jurul meu chiuie pasarelele, soarele se joaca printre frunze si simt din nou ca mirosul asta de pamant, iarba si vant va fi un loc unde ma voi putea intoarce oricand, ca un fel de „acasa” mai mobil, nu atat de punctual localizat. La Curmatura, lume putina – e abia vineri, ora 2 dupa-amiaza. Regasesc pisica si cei doi Saint-Bernarzi... Dupa o ciorba si un pic de peisaj savurat pe terasa o pornesc spre varful Turnul Pietrei Craiului unde nu mai fusesem niciodata. Super traseu, cu stanci de catarat, lanturi si senzatii – atat cat se poate fara asigurare (3 ore dus-intors). Aproape de varf, ii prind din urma pe baietii care plecasera cu ceva timp inaintea mea de la cabana si stam un pic de vorba. Sunt din Miercurea Ciuc si contempla muntii Bucegi, care se vad in departare.
- Bucegi, ce sa facem in Bucegi? Acolo e plin de bucuresteni. Se intalnesc acolo pe carare, cand dau coltu’ – „Ce faci, fratele meu?”
Zambesc la „xenofobismul” fara de locuitorii Capitalei, asa ca ma intreaba:
- Esti de-acolo?
Da-ul meu starneste un ras general, dar sunt cu totii de acord ca daca m-am nascut la Galati „nu se pune”.
- In Bucegi, vezi mamicile ca-si plimba copii cu caruciorul...oa...oa si-i baga suzeta in gura...
Fac niste poze pe varf si dau peste o cruce ridicata de colegii de drumetie ai unui ghnionist care a murit pe munte lovit de traznet fix la ora 12.20. Cata precizie...
- Cum si-or fi dat seama? comenteaza baietii.
- Da, a murit dupa ce a trimis un mesaj la ora 12 cu „Cineva ma iubeste”...
- Sau o fi trecut unu pe aici si inca mai avea curent si o fi zis, ia sa-mi incarc eu telefonul...
- Asa ca daca ni se descarca telefoanele, bai, te trimitem pe tine sa stai pe creasta...
- Ia vezi, ma, ca te-ai inrosit si nu am iaurt dupa mine sa te dau diseara...
- Da' avem branza... Avem apa sa il spalam...
- Da, ii facem o frectie cu branza si dupa aia facem un dus...
- Da, ma, mulgem o capra neagra...
- Ca sta aia sa o mulgi tu!

Baietii merg in continuare la refugiul Ascutit, unde vor innopta, iar eu ma intorc la cabana. Apropo de mamici care plimba carucioarele prin Bucegi, pe la 10 seara la cabana ajunge o familie cu o fetita de doar un an si patru luni. Micuta Andreea Ioana a plans un pic si s-a linistit. Oricum, a fost mult mai discreta decat obisnuitele sforaituri de la priciuri.
De dimineata, mananc in graba o omleta si la 7.30 o sterg spre varful Ascutit pentru ca, desi eu imi aduceam aminte ca nu era asa mult de catarat, harta ma contrazice si am ceva de mers. Memoria mea distorsionata retine din prima excursie in Piatra Craiului doar lucrurile frumoase, entuziasmul de a ma catara pe stanci, de a urca si cobori treptele crestei, de a gasi combinatia castigatoare de pasi pentru a te cocotza. Traseul este, insa, mult mai nesuferit si am descoperit ca nu iti poti forta prea mult organismul dincolo de limitele lui, oricat de ambitios ai fi. Am scos pana in Ascutit timpul record de o ora si trei sferturi.
La 9.30 porneam pe traseul de Creasta - aceeasi experienta minunata pe care mi-o aminteam, doar ca acum sunt contra cronometru – din Zarnesti am un tren la 15.30 si inca unul la 17.00. Nu indraznesc sa sper la cel de la 15.30... Primul meu traseu in Crai a durat 12 ore, cu coborare pe la Brusturet – Pestera Dambovicioarei. Dupa ce merseseram in continuu de la 8 dimineata, la 8 seara nimeni nu era dispus sa ne cazeze pentru ca vroiam sa ramanem doar o noapte. Ne-au spus verde in fata – pentru o noapte, nu murdarim asternuturile...
La 12 fara ceva ajung pe Piscul Baciului, punctul cel mai inalt si, dupa un popas alaturi de alti drumeti, ma dau de-a dura (sintagma luata destul de "la propriu" pe o panta cu inclinatie de vreo 70 de grade si grohotis) pe coborarea infernala spre refugiul Grind, timp de o ora. Se putea si mai rau – ultima data cand am coborat, ploua - ceea ce e o situatie vesela: pietrele o iau la vale sub tine, pe iarba aluneci ca pe derdelus. Din fericire, am avut o vreme superba...
De la Grind, intentionez sa o iau prin prapastiile Zarnestilor. Dau peste niste baieti cu bicicletele si ei imi spun ca e cel mai scurt traseu, asa ca o iau la picior. Mai departe, cand nu mai gaseam marcajul, ma intalnesc cu doi baieti care dadeau o tura cu ATV-ul – imi arata drumul si se ofera sa ma duca mai rapid daca ma intalnesc la intoarcere. Mai dau peste un cuplu care se plimba alene pe un camp verde, cu tapetul larg al Craiului pe fundal. Toti se mira ca merg singura pe munte, chiar si un om pe care il intalnesc mai jos, iesind dintr-o gospodarie. Dar e acelasi lucru ca si cand ar fi un baiat, le spun. Pe munti „grei” urca oameni civilizati si daca e sa vina ursul si esti intr-un grup, pericolul e acelasi. Singura smecherie e ca, atunci cand pornesc, eu nu ma gandesc ca mi s-ar putea intampla ceva rau.
In sat, ma ajung din urma baietii cu ATV-urile si ma duc cativa kilometri mai jos, spunandu-mi ca e mai simplu sa iau autobuzul spre Brasov din Moeciu decat sa merg pe traseul pe care il aveam eu stabilit. M-am bazat pe faptul ca ei cunosteau imprejurimile si tocmai cand imi blestemam zilele, ramasa sa merg pe un drum de tara, printr-un sat necunoscut (cica mai aveam 6 km pana la Moeciu), opreste o masina cu un cuplu care mergea la BRASOV! Eram obosita, prafuita, rupta de soare si nu-mi venea sa cred ca zbor pe bancheta din spate a unei masinutze care bubuia de muzica house spre BRASOV! La 16.00 eram in oras, in condtiile in care la 14.30 abia scapasem de drumul forestier si iesisem in sat!
Ii multumesc lui Dumnezeu ca a fost atunci langa mine si le doresc numai bine baietilor cu ATV-urile si cuplului din masina care a aparut "in perfect timing", altfel faceam o mama de insolatie!
La gara, am avut in jumatate de ora un tren spre Bucuresti pe care l-am prins datorita intarzierii de o ora pe care o acumulase pe traseu.
Unul dintre lucrurile pentru care merita sa calatoresti sunt oamenii intalniti si ceea ce inveti despre ei. Am invatat ca, pe parcursul unei calatorii, trebuie sa stii atat sa ai incredere in oameni (pentru ca unii nu vor decat sa te ajute), cat si sa fii suspicios – fiecare, la momentul potrivit. Poate veti spune ca am avut doar noroc, ca puteau sa mi se intample lucruri rele... asa este. Am tras un loz castigator. Am ajuns cu bine acasa, cu picioarele, fata si mainile arse de soare, dar a meritat.

Piatra Craiului pe scurt

2009-06-21T14:00:00.000-07:00

Incep cu finalul drumetiei - iaurt pe fata si pe picioare ca sa aline arsurile, sa previna insolatia... si sa va distreze pe voi!

Romania, the land of choice (I)

Fantana lui Botorog, locul de unde drumetul isi umple sticlele cu apa pentru urcusul care urmeaza

Romania, the land of chioce (II)

Bugecii, vecinii de peste drum...

Sir indian de vacutze. Daca aveti insomnii, puteti numara...

Vacarul isi spala rufele in jgheabul de unde beau si vitele apa

Paznicul Cabanei Curmatura (1470)

In drum spre Turnul Pietrei Craiului (1923)

Grohotis spre Turnul

Baietii din Miercurea Ciuc, spre Turnul

Bucegii, vazuti de pe Turnul

Refugiul de pe vf. Ascutit (2150)

Stanci pe creasta Pietrei Craiului

Vale glaciara

Pe Piscul Baciului (vf. La Om - 2239)

Cu restul de creasta care ramane de parcurs data viitoare

Bucegii again

Creasta Pietrei Craiului

Coborand prin grohotis pana la refugiul Grind (1620)

Padurea

2009-06-21T13:55:00.000-07:00

Un bradut are nevoie cam de cinci ani pentru a atinge diametrul de cinci centimetri. În România, brazii pot trai pana la 120 de ani, daca nu sunt facuti lemne de foc...

Padure defrisata

Piatra Craiului inflorita

2009-06-21T13:43:00.000-07:00

Parcul National Piatra Craiului cuprinde cea mai lungă creastă calcaroasă din România (25 km), cu elemente geologice deosebite, specii unice de floră şi faună; cu aceasta din urma nu am avut onoarea...

Cand dormeam pe pat de flori...

contrapunct-pat de flori
Asculta mai multe audio Muzica

Fabrica de Handmade

2009-05-27T01:59:00.001-07:00

Duminica, 7 iunie, voi participa la Fabrica de Handmade, un targ de produse realizate manual, cu cerceii, chitarele si animalutzele-brose pe care le creez.